Nu cred că am apucat să descarc bagajele din Duster, și ea era deja la gard. Ușor adusă de spate, acoperindu-și capul cu un batic. „Bine ați venit! Nu vreți să vă dea mamaia Ana niște lapte? Niște caș dulce sau sărat?”
Trebuie să vă mărturisesc. Mirică spune mereu ce crede și refuză omul din capul locului, ca să nu existe loc de interpretări. „Bună ziua! Știți, noi stăm doar două zile… Nu știu dacă o să fie nevoie. Poate vă căutăm noi mâine dacă ni se face poftă”. 🙂
Asta ar fi trebuit să o pună la punct pe mamaia Ana, singurul rezident permanent din zonă și singurul vecin pe care îl vei găsi la Căsuța Bunicii. Și nici nu-ți închipui cât de important e un vecin într-o zonă în care, odată ce a picat cortina neagră a nopții, oricât de tare ai fi, nu se poate să nu tresari la orice zgomot pe care-l auzi sau pe care imaginația ta îl construiește dincolo de geam.
Până dimineață uitasem complet de mamaia Ana. O mai vedeam orbecăind prin curte, înghesuind niște nutreț proaspăt în grajdul de unde ar fi trebuit să se mulgă laptele nostru.
A doua zi a trecut rapid, cu o vizită la Amfiteatrul Transilvania, un loc cocoțat pe un platou cu vedere monumentală la întreg lanțul carpatic. Scump, moldovenesc și cufundat într-o tăcere de început de lume, crăpată din când în când doar de lătratul câinilor.
Ne-am întors la Căsuța Bunicii pe înserat. Am descărcat iar toată aparatura, câteva sticle de apă și provizii pentru micul dejun de a doua zi.
Să fi fost câteva minute trecute de opt. În tropăitul pașilor mei care coborau pe scara interioară din lemn, urechile îmi joacă iar feste, captând un glas ușor pițigăiat. În câteva milisecunde, creierul meu procesează totul ca fiind o farsă. În capătul scărilor, primesc întrebarea: „Bă, ai auzit și tu?”
N-apuc să verbalizez ce-mi clasificase deja creierul, că se aude din nou un „Bună searaaaa!” prelung.
Întoarcem capul către prispa casei și vedem o siluetă cu batic, încercând să deschidă portița de lemn. Ne-am albit ca în reclamele cu Ariel. Transmit rapid un mesaj către mansardă: „Vezi, fraiere? Nu a fost halucinație. Hai să te văd acum!”
Secunda de panică s-a simțit ca o undă de șoc pusă pe repeat. Mii de fantasme, fantome și scenarii demne de Netflix, arse într- o secundă de procesorul cu circumvoluțiuni, care traduce simplu silueta cu batic de pe prispă. Mamaia Ana voia să se asigure din nou că nu vrem lapte sau caș dulce. „Da, am vrea. Cu distonocalm, dacă aveți. To go!”
Bineînțeles că dimineață era din nou la ușă. Am sărit din somn ca Ivan din tranșee, în al doilea Război Mondial. „Dacă plecați azi la Capitală, nu mă luați și pe mine până la Bran?”
La 11:30 era la stradă. Ne aștepta. Ca pe autobuz. Știa că trebuie să trecem pe acolo și că o vom duce către magazinul alimentar.
A urcat greoi în dreapta, pentru că bancheta din spate era plină ochi. Abia atunci i-am observat julitura din vârful nasului coroiat. Mamaia Ana e vorbăreață. Cum ar fi, probabil, orice om obligat să-și trăiască ultimele zile alături de o vacă în vârf de munte.
Are 72 de ani la vară și trăsături ale feței croite de riduri adânci, înșirate din vârful obrajilor până sub bărbie, ca pliurile unei fuste. Trăiește aici de 53 de ani, de când s-a mutat alături de soțul ei. „S-a trecut de tânăr. Sunt 38 de ani de când m-a lăsat singură aici. Am avut grijă de trei copchii și de socri. Ăștia bătrânii s-au prăpădit, iar copchii sunt fiecare la casa lui. Doi stau colea în Șimon, dar fiecare e cu serviciul lui. Unul are multe oi și nu are timp să dea pe la mine că e tot timpul la stână. Fata de la Brașov vine mai des”.
Simțind nevoia unei intrigi care să anime povestea bătrânilor abandonați în vârf de munte, întreb de ce nu lasă în urmă izolarea pentru o viață la oraș. „Mi-a zis și fata să mă ia la ea. Și am fost două săptămâni, când m-am operat la picior. Am stat cu tije, că l-am rupt. Dar cum am putut să umblu, cum am fugit din cutia aia. Nu pot să stau la bloc. Eu trebuie să umblu, să dau la animale”. Obrajii săi ușor uscați de vânt și de ani sunt îmbujorați. Și așa au fost în fiecare zi în care ne-am văzut.
Mamaia Ana trăiește dintr-o pensie mică, din ajutorul copiilor și din vânzarea laptelui și a cașului. Însă lactatele „nu prea mai sunt la căutare”. Plus că „la noi aici nu crește nimica, mamă. Nici o roșie. Cartofi dacă punem ni-i scurmă mistreții. Pe dealurile astea… numai nutreț și otavă. Nici fructe nu se mai fac cum se făceau odată. Pe când trăia socru-meu erau dealurile pline de peri, meri, pruni. Acum, n-am o pară nici de leac”.
Mamaia Ana coboară rar din vârful dealului până în Bran. Nu mai există autobuze. Doar oameni care își fac milă de ea și o iau în mașină. Nu mai poate umbla ca pe vremuri. În trecut, vecinii săi (aflați și ei la 500-600 de metri peste dealuri) mergeau în fiecare zi la muncă, la uzina din Zărnești. Se porneau de acasă în zori de zi, pe la patru dimineața, ca să fie la ora șase la uzină. Două ore de mers pe jos, peste dealuri, fără adidași cu talpă de spumă și fără gore-tex sau merino wool. Iarnă sau vară. Invariabil. Două ore dus, două ore întors. Apoi crăpat de lemne acasă sau cosit de fâneață. Iarna nu plecau decât în grup de câte patru sau cinci, de teama haitelor de lupi din zonă.
Nu știu cum s-au scurs minutele până la Bran. Mamaia Ana coboară și, odată cu ea, dispare și mirosul de haină de lână, amestecat cu izul lemnos al șifonierului în care a stat la păstrare.
P.S. O altă bătrânică simpatică despre care am scris în trecut, doamna Șoimu, duce o altfel de bătrânețe, fix la polul opus. Povestea ei este AICI.