De ce zâmbesc norvegienii?

Băi, să ne fie clar: iubesc marea și soarele. Urăsc visceral frigul. Așa că Norvegia cu zăpada, frigul, fiordurile și viscolul ei poate să dispară mâine de pe hartă. Știu eu un băiat care n-o să plângă după asta.

Așa că am „iubit” fiecare secundă scursă din cele patru ore până la Geilo. Patru ore cu un maxi-taxi prin zăpadă de un metru, Viscol și -10 în termometru. Alb și gri, gri și alb. Negru. Alb din nou. Case maronii. Zugrăveala perfectă pe care să o mânjești cu roșul unui tăiat de vene.

Așa că las să curgă încă un episod din Black Mirror, deși pozitivismul în serialul ăsta apare la fel de des ca ursul Panda în Norvegia. Crocodile. Așa se numește episodul. Nu are legătură cu drogul ăla rusesc care te devorează de viu. Dar scenariul e atât de fucked up, încât te devorează depresia. La pachet cu ce vezi pe geamul microbuzului.

Iar e o zi din aia în care mentalul tău e în grevă japoneză și ceva necunoscut te întoarce pe dos, iar tu devii un orbete adâncit în dracu’ știe ce gânduri. E la fel ca după “Despre trup și suflet”, filmul nominalizat la Oscar zilele trecute.

“Da, bă. De aia se sinucid ăștia aici. Ziua scurtă, alb totul, se mai uită și la filmele greșite.”

Geilo e o stațiune de schi. Îngropată în zăpadă, bineînțeles, și pictată cu lumini galbene la fiecare balcon de lemn. Sunt și zile în care soarele sparge norii de celofan. Și atunci e frumos. Parcă nu mai scrie sinucidere pe tot ce vezi în jur.

Seara lucrurile se mai limpezesc. Iar gerul iese ușor din oase lângă jacuzzi-ul hotelului. Acolo dau peste Karl, un lungan blond, care mă fixează cu privirea și mă întreabă zâmbitor de unde sunt și ce caut acolo. Îi povestesc treaba cu mașinile, cu testul pe gheață și e entuziasmat. Nu știu, dar cred că am aprins ceva în el.

„Mi-am cumpărat și eu recent o mașină”. Ah, asta aprinsesem. Mă omora suspansul.

“Este electrică. Știi că, aici, noi asta ne permitem. În plus, avem parcare gratuită, putem folosi liniile de autobuz și e și foarte ieftină. Și mai găsești de multe ori și încărcare gratuită. E un Nissan e-NV200. E un fel de van, dar e perfectă pentru noi, cu tot cu copii. O s-o folosesc în oraș, iar pe cealaltă o mai păstrez să car barca sau să mergem la picnic. Benzina e cam scumpă la noi”, se confesează el la românul care privea siderat la rapiditatea cu care își deschidea gura și garajul.

Bulele încep să se împingă încăpățânate către suprafață: “Oh, it started”, am zis. Lunganul zâmbește. Mai mormăim ceva scurt în engleză și apoi se duce să-și reia locul lângă cele două capete mici și blonde, simțind că e cazul să mă lase să mă bucur de bule. Apa fierbe și, odată cu ea, și oasele mele. Sunt într-o supă uriașă, care clocotește tihnit în mijlocul pustiului. Singura urmă de canibalism ticăie în ceasul de pe perete, care măsoară timpul până la plecare.

Pântecul rotund și lucios i se coboară ușor în fiertură. Înclină cuviincios din cap. Și el și soția-i blondă, tunsă bob. Îi urmărisem până atunci cum se jucau în piscină. Joaca unui cuplu de peste 60 de ani. Lansez din când în când priviri discrete către fețele lor. Riduri? Au și ei. Griji? Au și ei. Zâmbet? Ei au, eu nu.

E o expresie naturală, de parcă s-ar fi născut așa: cu colțurile gurilor arcuite ușor în sus. E incredibil câtă seninătate poate oferi chipului arcuirea asta banală. Indiferent de vârstă. Îmi altoiesc două palme în gând când îmi dau seama că eu sunt tot încruntat. Încep să arcuiesc și eu buzele în sus. Zâmbesc. Și parcă mă vindec.

De ce ne sfâșiem fața cu grimase urâte, de ce nu ne speriem de încruntarea pe care o vedem în fiecare dimineață în oglindă? De ce zâmbesc norvegienii atât de natural?

Patru ore până la Oslo. Același microbuz. Nici ciocolata schiorilor nu mai e în ladița de pe primele locuri. Dar e soare. Și parcă aș zâmbi.

P.S. Acest articol era să dispară după ce mi-am uitat laptopul în avionul Oslo-Amsterdam. După gâfâieli îndelungi și bunăvoința KLM, aproape că am sărit de gâtul costumului albastru care mi l-a înapoiat. Acum chiar că zâmbesc. Cu gura până la urechi.