Un Oltcit în Africa

Tu ce făceai la 24 de ani? Probabil nu ajungeai pe un alt continent la volanul unei mașini vechi, Made in Romania. Cristi în schimb, la numai 24 de ani, a mers cu un Oltcit în Africa. Da, mă, Oltcit. Din ăla produs la Craiova. E drept că e puțin mai tânăr, pentru că e produs în anul 1995, iar numele său adevărat e Oltena, pentru că francezii de la Citroen își retrăseseră sprijinul și implicit dreptul de a folosi particula „cit” a numelui.

Cu sau fără franțuzisme, tot un Oltcit rămâne, fără servodirecție, fără aer condiționat, fără tracțiune integrală și orice altceva ar ajuta ca mașina asta să ajungă în Africa.

O mașină de 1000 de lei, pregătită cu alți 1500 de lei și plecată din Budapesta pentru o aventură de neuitat, pe o distanță de 16.500 de kilometri.

Cristi a pornit la drum alături de un bun prieten. Acesta a rezistat până la destinație, în Africa, însă pe drumul de întoarcere scaunul din dreapta a fost ocupat de sora lui. Și aceasta a rezistat numai până în Spania. Nu e ușor să dormi în cort, să mănânci prin benzinării și cine știe ce alte locuri dubioase. Dar Cristi a rezistat.

Ba mai mult, pentru ca acest raliu presupune să-i ajuți pe cei de lângă tine, la întoarcere, Oltcit-ul a mai avut un pasager. Un polonez a cărui motocicletă s-a stricat în Africa. Bagajele au făcut ca bancheta spate a mașinii oltenești să lipsească. Așa că polonezul a mers câteva mii de kilometri pe un scaun improvizat de bagaje.

Și dacă tot am adus aminte de confort, Cristi mi-a mărturisit scurt „Nu cred că aș fi reușit expediția asta într-o altă mașină. Oltcit-ul are niște scaune extrem de confortabile”. Nu știu ce să zic despre asta. Am urcat și eu în el, dar nu pot să zic că era prea ergonomic.

Țara care l-a impresionat cel mai mult pe Cristi? Senegalul. Colonizați de francezi, senegalezii au păstrat câteva obiceiuri sănătoase. „Se îmbracă bine, sunt curați, se dau cu mult parfum, iar femeile sunt frumoase și mereu aranjate”, îmi mărturisește Cristi. „Nu e la fel în Gambia, fostă colonie britanică. Acolo parcă se vede că englezii sunt făcuți din alt aluat”.

Expediția nu a fost lipsită de peripeții. În Mauritania au existat mereu mașini cu soldați care i-au păzit. Răpirile sunt dese și pericolul iminent. Din fericire, participanții se ajută mereu între ei. Nu puține au fost situațiile în care a fost scos din dunele de nisip de un Land Cruiser sau altă mașină 4×4.

„Am rămas impresionat de faptul că oamenii din Africa nu prea au noțiunea de furt. Poți să lași liniștit lucrurile la vedere. Sunt însă extrem de insistenți atunci când cer. Cer orice. Spre exemplu, la o graniță era cunoscut faptul că polițiștii te întrebau ce ai pentru ei. Toți participanții erau pregătiți cu tot felul de nimicuri: pixuri, gume de mestecat și țigări. Au existat și cazuri cu polițiști mofturoși, care au strâmbat din nas când au văzut țigări Marlboro”.

Cristi mi-a subliniat de mai multe ori faptul că ceilalți concurenți s-au ajutat mult pe tot parcursul competiției. Nu a uitat serile cu mese la comun, în care a gustat din tot ce aduceau ceilalți. a mâncat salam de ren adus de un finlandez, pastramă de căprioară și alte mâncăruri și băuturi pe care nu-ți imaginezi că le vei găsi în Africa.

Expediția a presupus câte opt ore de condus în fiecare zi, deci nu era loc de opriri dese și mese lungi. Orele de condus au devenit însă aproape nesfârșite la întoarcere, când Cristi a decis să forțeze întoarcerea acasă. Joi noaptea debarca în sudul Spaniei, iar sâmbătă era acasă, în România.

Trecuseră 32 de zile de la plecarea din țară, timp în care psihicul și fizicul i-au fost puse la grea încercare. Implicit răbdarea, cu o amendă primită în Spania, pentru că a oprit pe marginea autostrăzii să vadă de ce mașina scotea fum. 100 de euro pe care i-a scos din plafoniera mașinii, unde îi ascunsese de teama hoților.

Costul expediției, cele mai grele, dar și cele mai frumoase momente, sunt povestite în interviul de mai jos, difuzat în Emisiunea La Volan. Enjoy!