Se chinuie cu o geantă de umăr, așa că o ajut. Îmi mulțumește și apoi se așează lângă mine. „Unde călătoriți?”. Fuck! De ce simt toți ăștia ajunși la bătrânețe o nevoie acută de socializare? Mai ales în avion? În aer plutea o sămânță de vorbă din care s-a fi născut lanuri întregi de conversații. Aproape că simțeam o recoltă de două, trei ore pe zborul până la Amsterdam.
Îi răspund politicos că merg la Berlin. Dânsa la Toronto, dar e frumoasă și Europa. Eu i-o retez scurt: „E mai frumoasă Canada”. La geam se așează un băiat politicos, despre care aveam să aflu că merge în State. Work and travel. Carne de tun și eu și el. A început cu el.
Încet, încet mai rupem câte o amabilitate despre pastele fierbinți, despre locul la picioare. Îmi întinde un pachet de gume: Wrigley’s Spearmint. E un pachet nou. Îl are din Canada. De obicei refuz politicos, dar acum am luat una fără ezitare.
A plecat din România acum 20 de ani și de atunci vine constant în țară. Din trei în trei luni. „Ca să fug de aia îmbrăcată în negru”. Zâmbesc. Ea zâmbește de când s-a așezat. Este senină, chiar dacă fața ei e un șir nesfârșit de riduri, iar ochii sunt acum ușor umflați. Doamna Maria a plecat din România în anii ’90. A emigrat în Canada după copiii ei, o fată și un băiat. Sunt cea mai frumoasă amintire de la soțul ei: Carol Alfred Iosef.
„Mereu se enerva că are un nume atât de lung. Dar mie îmi plăcea să-l strig în toate felurile. De aia, când s-a născut băiatul nostru, a spus că îi vom spune scurt Radu. Și Radu a rămas. Era neamț de origine, iar asta i-a adus vreo 17 ani de muncă în minele de cărbune din Donbass, Ucraina. L-au săltat comuniștii noaptea, deși era abia în clasa a șaptea. Când s-a întors de acolo s-a pus din nou cu burta pe carte și a devenit inginer. Pe la uzina Titan”.
Vocea Mariei se înmoaie: „Era un bărbat înalt și blând. Nu ne-am certat niciodată. Nu înțelegea cum se ceartă alții. Când era supărat își aprindea una din cele cinci țigări zilnice și-mi spunea: Vezi fumul ăsta? E cel mai bun prieten al meu. Eu vorbesc cu el, iar el se ridică ușor, cu tot cu gândurile mele”.
L-a pierdut pe Alfred Carol Iosef imediat după Revoluție din cauza unor probleme cu inima. Se îmbolnăvise tot din cauza comuniștilor, care îi demolaseră casa copilăriei, casa la care a visat să se întoarcă în toți anii de lagăr. Era gard în gard cu vechea curte a garnizoanei de pe Dealul Spirii. Avea până și adăpost, săpat la câțiva metri sub pământ. Parter, două etaje și mansardă, construite în 1929. Toate detonate cu o simplă încărcătură de explozibil ca să facă loc Casei Poporului.
El și Maria au primit un apartament vizavi de actualul Marriott. Etajul 9. Un coșmar pentru un cardiac, mai ales atunci când liftul nu funcționa. Noroc că aveau o rudă la Ascensorul. În condițiile astea, Alfred Carol Iosef împinsese hârtiile care urmau să îi aducă lui și familiei mult dorita rezidența în Germania. N-a apucat să-și vadă visul îndeplinit.
Maria s-a măritat devreme. La doar 19 ani. „Acum tinerii nu se mai căsătoresc așa de timpuriu. Fetele au uitat cum e să fii soție. Plus că timpul ăsta nu-ți mai dă voie să te gândești la familie și copii”. A lucrat toată viața la Fabrica de Instrumente Muzicale Doina din București. Intra în contact cu profesori, oameni de cultură și ambasadori. Produceau acolo chitări, acordeoane, viori, dar mai ales piane. Exportau instrumentele în toată Europa.
Înainte de revoluție ajunseseră chiar la o cifră record: 5000 de piane Doina produse la fabrica din București. Motiv pentru care „i-am și făcut cadou coanei Nuți un frumos pian cu coadă, alb ca laptele. Chiar în ’89. Ea habar n-avea să cânte. Pianul s-a întors la noi după Revoluție vai mama lui. Fusese lovit cu ciocanele de revoluționarii care au intrat în casa răposaților, imediat după ce a căzut regimul”.
Înainte să fie pusă pe butuci, la fabrica de instrumente muzicale lucrau și oameni cu handicap: surzi sau orbi. Maria ține minte că i-a trimis unui ambasador un surd și un orb să-i repare pianul. Unul s-a ocupat de reglaje, iar celălalt de acordare. Ambasadorul a sunat să mulțumească, dar nu și-a putut ascunde uluirea. „Orbii erau fantastici. Acordau orice instrument. Aveau un simț…”
Anul acesta, doamna Maria e fericită. După 17 ani în care s-a judecat cu statul român, a câștigat procesul. Va primi 500.000 de euro pentru casa peste care Ceaușescu a ridicat cea mai mare casă: Casa Poporului. Avocații care au reprezentat-o vor lua 27%. „S-au zbătut. E mult, dar merită. Eu n-aș fi putut să scot un bani de la ăstia”. Restul de bani îi va împărți cu ceilalți moștenitori.
Anul acesta ar urma să primească prima tranșă. 54.000 de euro. Cu ei o va ajuta pe fiica sa să își cumpere injecțiile necesare tratării cancerului care o macină. Are 64 de ani și de mai bine de un an se luptă cu boala. Chiar dacă are o slujbă în administrația locală canadiană, e greu să-și permită lunar cei 13.000 de dolari canadieni necesari pentru tratament.
Dacă îi mai rămân bani, doamna Maria ar vrea să se plimbe, să mai vadă și ea ceva din „lumea asta”. Din fericire, băiatul ei este sănătos. Are aproape de 60 de ani și e foarte bun pe ce face. A lucrat la Concorde, celebra companie de aviație. Era responsabil pentru automatizarea unor uși. „Dar cum Concorde-ul s-a dus pe apa sâmbetei, acum are alt job. Tot ceva cu automatizarea ușilor. La americanii ăștia, la NASA.”
Acum, în fața doamnei Maria e unul care se uită ca boul în vie. Eu. Femeia are 84 de ani și o vervă fantastică. Nu se gândește o secundă la bătrânețe, la haine de îngropăciune sau la cine o s-o plângă. De medicamente compensate și cozi la farmacie nici nu poate fi vorba. A fost la doctor și e sănătoasă tun. O cred pe cuvânt. În fața mea a vărsat un pliculeț întreg de sare peste pastele de la KLM.
„Să trăiești echilibrat. Să mănânci cât trebuie, să iubești cât trebuie, chiar și sport să faci cât trebuie. Și să nu te superi din orice”. Asta mi-a zis la final. Și a plecat spre Toronto.
wow.
Din toate alea, eu vars pliculetul de sare. Asa ca doamna Maria vreau sa fiu.