Răzvan și viola

Îl vezi cutreierând Calea Victoriei cu tocul pentru violă în spate și un fular înfășurat în jurul gâtului. Merge repede, cu privirea ușor în sus, cuprins parcă mereu de gânduri. Dacă îl oprești cu un salut pare că se trezește dintr-un vis adânc. Întotdeauna cu un zâmbet larg.

Îl știu pe Razvan Popovici de patru ani, însă l-am privit mereu din umbra spectatorului venit să rupă și să guste o frântură din Sonoro, festivalul de muzică de cameră născut la București tocmai în 2006. Când toți credeau că Enescu este suficient pentru un public prea blazat ca să mai asculte muzică clasică, Răzvan a simțit că există potențial pentru un festival mai mic, mai intim, mai apropiat pentru cel din sală. De altfel, el însuși susține că Enescu și Sonoro sunt complementare. dar complet diferite. ”Ambele fac viața muzicală bucureșteană mult mai palpitantă”. (PLAY pentru un fundal sonor potrivit lecturii)

Azi e una dintre puținele zile în care toamna ne-a mai îngăduit ceva soare. Pe treptele Ateneului Român, e chiar cald. Răzvan vine de la repetiții, cu încă un fular maro încolăcit în jurul gâtului și o mică eșarfă mijită în buzunarul sacoului. Una dintre multele batiste pe care le are în colecție. Nu știe de unde a venit pasiunea asta, dar ”batistele colorate rullz”.

razvan popovici

”Am avut muzică în casă de dimineață până seara”

Ne întoarcem în timp. La copilăria petrecută în Piața Amzei, pe vremea când mergea la școală escortat de securiști. Drumul lui se intersecta aproape în fiecare dimineață cu cel al Tovarășului. Și uite așa se simțea în siguranță. Avea patru bunici și doi străbunici, pe ale căror case le colinda. Însă, dincolo de năzdrăvăniile oricărei odrasle, Răzvan și sora lui au fost dedicați muzicii. Nu se putea întâmpla altfel într-o familie în care ambii părinți erau muzicieni.

”Am avut muzică în casă de dimineață până seara. Eram la Ateneu tot timpul, Îmi aduc aminte un concert al lui Viktor Tretiakov, un violonist rus. Aveam vro opt ani și am adormit” (râde cu poftă).

4

”Eram varză pe vioară”

Răzvan a început să citească notele muzicale când avea cinci ani. Pe la șase ani s-a apucat de pian, la opt ani de vioară și la 13 ani de violă. Îl întreb curios de ce a schimbat macazul, iar el îmi răspunde cu o sinceritate veselă: ”Eram varză pe vioară. Plus că tata era violist, unul dintre cei mai buni din București. Când cânți la violă ai alte responsabilități. Poți să-ți permiți o privire în ansamblu. Atunci când te afli la pian sau vioară ai de procesat o cantitate de informație enormă. Trebuie să fii atent. Viola, care este o voce mediană, o mediatoare între celelalte, un sunet de umplutură, îți dă voie să ai capul limpede”.

8

Când nu studia vreun instrument, copilul Razvan Popovici se juca nestingherit în grădina bunicilor săi. O grădină mare de pe strada Democrației, în Buzău. Bunicul său, doctorul Tătaru, reușise să încropească un colț rural în mijlocul orășeulului de provincie: grădina era casă pentru pisoi, rațe, gâște și alte câteva orătănii care te trimiteau cu gândul la viața de la țară. Când se plictisea de grădină, cotrobăia împreună cu alți copii prin casele celorlalți doctori de pe stradă, se pierdeau printre antichități ascunse de comuniști, sau se plimba prin parcul Crâng.

Cu un an înainte de Revoluție, tatăl său reușește să se elibereze de sub jugul comunist și să ajungă în Germania. Urmează o perioadă boemă, cu multe chiuluri și o mamă greu încercată de adolescența sa și a surorii sale. Familia se reunește în Germania, unde ambii copii se pun cu burta pe carte și se acomodează repede cu învățământul teuton.

”Ești pus într-un sertar: ăsta e un muzician care cântă într-o orchestră”

Reîntoarcerea în București este plină de emoții și decizii grele. Renunță la poziția sa în filarmonică și devine freelancer. Da, noțiunea este valabilă și pentru muzicieni. ”A fost cea mai bună decizie, dar și cea mai grea. Din punct de vedere profesional, când ești într-o orchestră nu ai acces la cele mai bune festivaluri și nu poți cânta mereu cu cei mai buni muzicieni. În plus, nu ai șansa să fii văzut ca o personalitate, ca un individ. Ești pus într-un sertar: ăsta e un muzician care cântă într-o orchestră”.

2

Startul său ca freelancer coincide și cu debutul Festivalului Sonoro, o inițiativă pe care au privit-o cu scepticism până și părinții muzicieni, care credeau că publicul autohton nu este pregătit pentru o astfel de experiență.

”Marius, nu chiulești!”

Când să vorbim despre Sonoro, un domn la a doua tinerețe, ușor cărunt, se oprește din pedalat în dreptul nostru. Coboară de pe semicursieră și ne salută cald. Răzvan îl dojenește ușor: ”N-ai venit la concerte. Suntem în mijlocul festivalului. Am crezut că ești în Canada. Mâine seară avem concert la Ateneu. N-ai voie să lipsești și spune-mi că vii cu o doamnă. Marius, nu chiulești!

vzv_4581

Marius revine la pedalat, iar noi ne propunem să alergăm după soare într-un BMW i3, căutând locurile magice în care se naște muzica Festivalului Sonoro. Totul începe la Cotroceni, acolo, pe deal, unde 500 de oameni se înghesuie să vadă concertul de deschidere ”Să pornești acolo e ceva… (face o pauză lungă). Încântarea primului pas, sala somptuoasă, totul e fantastic”.

Trecem apoi pe lângă Cercul Militar și sala de marmură unde totul este intim și misterios. Dacă îl întrebi pe Răzvan muzicianul care este sala lui preferată îți va răspunde că Auditorium, fosta sală mică a Palatului. Sala austeră te face să asculți cu maximă concentrare, iar acustica este fantastică.

6

”Mă exasperează aplauzele premature”

Înăuntrul lui i3 e linște. Deplină. Exact așa cum îi place și lui Răzvan să fie la concertele Sonoro. Îl exasperează aplauzele premature, de aceea îi roagă pe cei prezenți, marea lor majoritate profani, să nu aplaude decât la finalul recitalului. Atunci când oftatul greu al muzicienilor și arcușurile rămân suspendate în neant. ”Muzica respiră și tu respiri prin muzică, iar cand respirațiile fiecăruia se unesc, se creează sentimentul acela de grație. Trebuie să lași ultimele note să treacă prin tine. E o liniște pe care trebuie să o îmbrățișezi. Este acolo un echilibru fin, asemeni unei balerine care merge pe sârmă. Dacă cineva bate din palme fix în momentul acela, totul se spulberă”. Din fericire, suntem doar noi doi în i3 și nu bate nimeni din palme.

vzv_4722

De la Lolita cea verde, la Mercedes 200

Chiar dacă BMW susține festivalul deja de șapte ani și chiar dacă Răzvan conduce un Seria 1 în timpul liber, prima lui mașină a fost un Mercedes 200, galben neon. Suntem în fața Muzeului Național de Artă și pe Răzvan îl bufnește râsul: ”Tata mi-a distrus mașina aia. I-a schimbat uleiul și cred că a uitat să tragă frâna de mână. Asta deși în fața casei din Germania era o pantă. Și uite așa stătem noi toți la masă când ne trezim cu un vecin care ne anunță că mașina mea s-a oprit în gardul lui, la vreo trei case distanță. Avea doar 50.000 de kilometri, săraca, era aproape nouă. Dar cum costa doar 2000 de mărci nu avea rost să o reparăm”.

vzv_4641

Înainte de Mercedes-ul din Germania, familia Popovici a bătut România în lung și în lat alături de Lolita, o Dacie 1300 de culoare verde.

Zăbovim puțin în fața casei Lowendal, una dintre perlele arhitecturale pe care le-a descoperit când a revenit în țară și pe care le-a inclus în SoNoRo aMUSEbouche.

vzv_4676

Am speranță. Tot mai multe case frumoase sunt renovate. Începem să ne revenim și noi”. Mergem tot înainte pe Batiștei și ne strecurăm printre străduțe. ”Uite, acolo e Biutifood. Am mâncat aseară senzațional de bine. Trebuie să încerci”.

După ce am bătut centrul istoric și principalele artere, după ce soarele a apus blând peste noi și după ce am ignorat împreună privirile curioase și claxoanele mitocănești, ne oprim pe Armand Călinescu cu tot cu trei sferturi de baterie în i3 și cu povești pe care abia le-am cuprins în această poveste lungă, dar frumoasă, despre cel mai nobil antreprenoriat românesc. Un start-up creat pe note și desenate de un arcuș năzdrăvan.

 

RAZVAN POPOVICI – REPERE

  • Cum decurge ziua perfectă? Tolănit cu prietena pe canapea
  • Ce asculți în mașină? Muzică clasică. În țară îmi place Music FM
  • Ce altfel de muzică asculți? Nu trebuie să fie clasică. Muzică bună în general, pe care se poate dansa. Îmi place mult să dansez.
  • Există zile fără muzică? Există și sunt extrem de relaxante.
  • Locul preferat din București? Parcul Grădina Icoanei și împrejurimile.
  • Orașul preferat? Viena, pentru că am fost un fan al imperiului austro-ungar, al ordinii, al meritocrației. Inima mea bate prin tot felul de cafenele istorice de pe acolo. Mă simt îndrăgostit de arhitectura de acolo și de spiritul vechii Europe.
  • Țara de care te-ai îndrăgostit? Japonia, pentru că japonezii orice fac, fac cel mai bine din lume. Mai puțin muzica clasică (zâmbește).
  • Compozitorul care exprimă cel mai bine dragostea? Schumann. Dar mai sunt mulți compozitori. Toți au compus memorabil atunci când sufereau din dragoste.
  • Cel mai greu an pentru Festivalul Sonoro? 2015. Am început imediat după tragedia din Colectiv, iar publicul nostru era puternic afectat de ce se întâmpla zilele acelea. Era o atmosferă sumbră.
  • Pro sau contra aplauzelor prelungite care te cheamă pe scenă de mai multe ori? (Râde) Aș vrea să fiu la Scala și să fiu chemat de 20 de ori pe scenă. Bineînțeles că îmi plac.
  • Există câte o piesă de rezervă pentru bis? Nu întotdeauna. Sunt concerte la care nu mai poți cânta nimic după. Spre exemplu, după Goldberg nu mai poți cânta nimic. E inimaginabil.
  • Cum văd muzicienii străini Festivalul Sonoro? Sunt fascinați de publicul tânăr. În Germania publicul e tot mai în vârstă. Sunt fascinați și de clădirile vechi, de arhitectură.

 

CREDIT FOTO: Florin Vitzman și Șerban Mestecăneanu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *