Noi vrem… parchet

În ultima lună, dacă vorbeai cu mine la telefon auzeai întrebarea „Cunoști pe cineva care pune parchet?” mai des decât auzeai „Ascult Radio 21” prin autobuze atunci când cineva răspundea unui număr necunoscut.

După căutări inutile, am apelat la un prieten vechi, despre care știam că a parchetat milioane de case din întreaga lume: Google. Și uite așa am dat peste nea Petrică. Parchetar de meserie, la 150 de kilograme în viu, cu probleme la genunchi și o burtă mare pe post de antemergător.


– Bună ziua! Vă sun pentru montarea unui parchet…
– Bună ziua, domnu’ meu. Ia ziceți, câți metri să vă înșirăm?
– Vreo 70. Dar să știți că l-aș vrea neîntrerupt.
– Rupt, întrerupt, neîntrerupt, facem cum zice clientu’. El e bossu’. Într-o zi îl facem.
(Nea Florin, Meșterul Manole din povestea anterioară, îmi spunea că are nevoie de două zile. Avea nevoie de timp ca „să iese spectacol”).
– Așa repede îl faceți?
– Păi domnu’ meu, s’tem parchetari de patruj’ de ani. Mai vin cu trei băieți și îl facem până seara.


montaj parchet

Ne-am văzut abia după vreo săptămână  pentru că nea Petrică avea de tăiat o vie care „dăduse în floare” pe la Giurgiu. Era ora 7:00. Cu ochii cârpiți de somn, abia dacă am zărit papucul alb ridicat de bot, în care stăteau înghesuiți băieții. Niște zdrahoni atletici, zvelți, plini de mușchi și de fire albe: nea Sandu, care abia pornea pe 63, și nea Vasile, în floarea celor 70 de primăveri. Din benă iese și Ionică, un puștiulică la vreo 40, pe care veteranii nu-l slăbeau din „Băi, puțică”. S-au apucat de treabă.

Eu am rămas de vorbă cu nea Petrică, omul de la telefon, care s-a recomandat drept „patronu”. N-a durat mult până când l-au lăsat genunchii și a tras sub el vreo cinci pachete de parchet să-și mai odihnească oasele. Un banc despre țigani („Ce zice țiganul după ce a pierdut trenul? Așa e când n-ai lucru’ tău”), altul despre evrei și în cinci minute o cunoșteam și pe „jigodie” (prima nevastă). S-a însurat de tânăr și a plecat în Irak, la muncă în construcții. Făcea bani frumoși, iar femeia lui trăia bine: „manechiură, coafeur, menajeră”. Când s-a întors acasă a dat cu timpanul de gura lumii. Intrigi, căderi în păcat, scenarii de adulter. N-a durat mult și nevasta a plecat cu tot ce avea în casă. A fost bucuros că scăpat doar cu atât și n-a omorât-o cu bătaia. „Dacă o prindeam, îi crăpam spinarea” (bate cu palma peste un parchet din care sare praful). „Sunt numărate, să știți”, îndrăznesc să-i atrag atenția.

montaj parchet

Parchetari de pe vremea Împușcatului, nea Sandu și nea Vasile înșiră parchet ca pe puzzle. Potrivesc canturile și apoi îl bat părintește cu podul palmei. La 70 de ani, nea Vasile e tare de o ureche și e liderul grupului. El fixează pauzele, el decide momentul mesei, el închide taraba la maxim ora 16:00. Deh, program din Epoca de Aur. E fost alcoolic. „Din ăla care adormea prin șanțuri sau îl aduceau acasă cu roaba”. Acum nu mai pune strop de alcool în gură. Trage cu nesaț dintr-o sticlă de apă și se uită la dozele de bere ca dracul la butoaiele cu apă sfințită.

Nea Sandu nu știe definiția alcoolismului, dar ține post. A gâlgâit berea lui și berea colegului pocăit cu viteza unei pompe de evacuare folosită la inundații. „Malț, hamei, drojdie, numai ingrediente naturale”. Cea mai bună mâncare de post. „E prost că râgâi mult și în gol”. La prânz a înfulecat însă un pilaf sârbesc și s-a umplut golul.

Nu cred că trecuse de ora două când parchetarii își strângeau ciocanele și măturau mai mult de formă și în mare sictir grămezile de rumeguș. 70 de metri pătrați în șapte ore. Croitorașul cel Viteaz ar fi fost invidios.

montaj parchet

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *