Mă sprijin de gardul din plasă care nu măsoară mai mult de jumătate de metru. Rece și ruginit. Mă uit în gol. Oare pe câți i-o fi sprijinit de-a lungul anilor? Oare câte povești triste o fi auzit? Din când în când e decorat cu sticle de apă băute pe jumătate de cei care au așteptat cu sufletul la gură scorul final. L-au construit ca să-i oprească pe cei care parcau ilegal în fața spitalului Floreasca. Acum, în interiorul gardului, au voie doar ambulanțele, care varsă targă după targă. Se întorc goale, cu furtune de oxigen încurcate și medici SMURD bălăngănindu-se inconștient. Lângă gard se rod unghii sau se stăvilesc lacrimi. Al dracu’ gard!
Eram un puștiulică de la Buzău, cu creastă, blugi prea largi și cămăși cu mânecă scurtă. Ei erau acolo de fiecare dată: relaxați, joviali, glumind sau șușotind secrete pe care tânjeam să le aud. Crapu’, Morcoveață și Frățică m-au adoptat repede. Nu știu prin ce minune. Și pentru asta i-am iubit mereu necondiționat.
A venit apoi unul dintre primele mele evenimente în afara țării: lansarea lui Alfa Romeo MiTo. Italia, Milano, Monza. Era cald. Și toți ceilalți din grup erau calzi. Nimerisem bine. Iar el era acolo și a avut grijă să mă integrez. Așa cum a făcut-o cu toți bobocii care au apărut după mine. La Milano a fost pentru prima dată când m-a rugat: „Miricuță, fă-mi, te rog, o poză lângă mașină”. Și „Miricuță” mi-a rămas până azi, iar „te rog” n-a lipsit niciodată. Chiar și atunci când era supărat pe mine.
Se mâhnea ușor, însă, din fericire, nu punea la suflet. Care părinte nu-și dojenește odrasla? Iar eu eram un fel de odrasl a lui. Ultima dată l-am supărat în ianuarie, când am fost în State și nu l-am sunat să-i cumpăr una, alta. Își dorea tare mult să ajungă, dar se temea de zborul ăla lung și de plictiseala celor 9-10 ore. Magnetul amărât de 3 dolari zace și acum într-un raft uitat de lume.
M-a tras de urechi, dar Barbămultă a îngropat rapid răceala dintre noi. Și ne-am iubit și ne-am vorbit din nou ca doi buni prieteni. Se mai întâmpla să sune și să-i resping apelul. Dar sunam mereu înapoi. Săptămâna trecută am vorbit 45 de minute. Nici cu mama n-am vorbit așa de mult în ultimii ani. Era la Constanța, cu cei doi câini pe care îi iubea infinit și care puteau să-l liniștească, să-i încarce bateriile. Am povestit mult și ne-am învârtit în jurul unei propoziții care îl mâhnise tare: „Mulțumesc de înțelegere”. Ultimii ani n-au fost floare la ureche. Pentru niciunul dintre noi, cei 10, 20 de oameni care am rămas să scriem despre mașini. Dar am sperat. Mereu. Iar el mai mult ca oricine. A continuat să râdă în hohote, să ne povestească despre anii în care făcea interviuri cu Lucescu pe la Sahtior sau despre anii în care intra la Dinamo ca la el acasă.
Ne-am văzut de dimineață. I-am strâns din nou mâna caldă și moale și ne-am luat de gât. M-a așteptat să îmi termin live-ul de pe Facebook. El și-a fumat tacticos țigarea. Sau țigările. Nu s-a desprins nici de doza de Pepsi.
La conferința celor de la Jeep stătea ușor retras. Nu știu ce m-a împins să merg lângă el și să-l iau de gât. N-am auzit o iotă despre Jeep Compass. L-am ascultat doar pe el. Și am povestit. Acolo, cu toți pe lângă noi. Am mâncat apoi în fugă, iar la plecare a rămas că vorbim. De câte ori nu ne-am spus vorba asta cu cineva drag fără să ne imaginăm că mâine nu va mai fi acolo.
Culmea, fix ca în filmele cu final nenorocit, m-am întors și l-am strigat: „Frățică… Chill!” Iar mâna mea cresta aerul sugerându-i s-o lase ușor. Un îndemn pe care l-am făcut instinctual și care mă va bântui toată viața. S-a întors și a dat din cap ca și cum ar fi înțeles. M-am înșelat.
Avem multe episoade care ne leagă. Până și blugii pe care îi avea azi, când l-am văzut ultima oară, i-a cumpărat împreună cu mine. Dintr-un mall din Berlin. Ne-am rătăcit de atâtea ori la testele internaționale, am întors capul după femei frumoase și le-am bârfit ca două țațe, am alergat kilometri pe la saloane auto și am mai băut câte o nefiltrată.
Tocmai de aceea n-o să uit „Prima bere cu tata”, după cum ironic, dar bine comenta Drăgan mai demult, la o poză pe care o împărțeam amândoi cu lumea virtuală. Eram la Hochbrauhaus, în inima Munchen-ului, doar noi doi. Eu mulțumit cu cârnatul meu rumenit, el complet supărat pe crenvurștii din farfurie. Berea aia însă… rămâne prima bere cu „tata”.
