Cea mai bună supă de ceapă. Un strat de brânză gros precum gheața de deasupra Antarcticii și o zeamă atât de aromată cum numai în Franța găsești. Tartar de vită mărunțit și împodobit din plin cu ierburi aromate, dublat de cei mai puri cartofi prăjiți. Toate încununate la final de un Creme Brulee caramelizat ca în manualele de gastronomie. Le Procope mă îngenunchea olfactiv, iar papilele gemeau după un orgasm culinar prelungit.
Cel mai vechi restaurant din Paris excela și la capitolul mâncare, după ce ne așezase la mesele lui Victor Hugo, Balzac, Voltaire și prăvălise peste noi manuscrise semnate de Robespiere și Danton în timpul Revoluției Franceze. Nici Benjamin Franklin nu ratase străchinile bătrânului Le Procope.
Dincolo de toate aceste frânturi ale culturii franceze, trofeul cel mai de preț trona la intrare. Pălăria, pe atunci locotenentului, Napoleon, oferită drept cadou de el însuși, înainte de a deveni cel mai cunoscut francez din lume. M-am blocat preț de câteva secunde când am văzut-o în vitrina de la intrare.
Așa cum m-am blocat atunci când i-am strâns mâna lui Giovanni Rance. Un domn înalt, cu un costum care îmi amintește mai degrabă de croitorii italieni și un ceas elvețian vechi, moștenit probabil din tată în fiu. Giovanni este vârful unui arbore genealogic care a început în urmă cu mai bine de 200 de ani în urmă și care s-a intersectat cu scundul general și pălăria lui celebră. În urmă cu șapte generații, Francois Rance devenea parfumierul lui Napoleon și unul dintre cele mai mari nume din industria olfactivă.
De la mănuși parfumate la parfumuri
Francois s-a născut într-o familie care producea mănuși. Era mijlocul anilor 1700, iar aceste accesorii vestimentare începeau să devină parfumate. Ca de altfel toate hainele de la acea vreme. ”Era un mod de a ascunde mirosul pielii”, îmi explică Giovanni. Mănușile erau parfumate cu esențe extrase din plantele care creșteau în jurul orașului Grasse, adică în inima regiunii Provence, atât de cunoscută pentru oceanele sale de lavandă, nesfârșite și mov.
Din 1795, Francois a decis să își dedice viața doar parfumurilor, așa că a dus mai departe cunoștințele sale cu rețete olfactive care stau și acum ascunse în muzeul companiei. A pătruns rapid printre preferințele aristocraților, singurii care își puteau permite astfel de mofturi la acea vreme. Așa a ajuns să aibă magazine la Paris și Londra. Și tot așa a ajuns să fie numit parfumierul preferat al lui Napoleon. Cum s-a întâmplat asta?
Parfumierul preferat al lui Napoleon
”În prezent, parfumierii noștri se inspiră din literatură, pictură, sculptură, orice formă a expresiei artistice. Însă, la acea vreme, parfumierii căutau inspirație pentru parfumuri în evenimente importante din viața Franței, în reprezentanți ai aristocrației și chiar în bătălii. Francois a deci să își numească parfumurile după o serie de victorii ale lui Napoleon, iar această inspirație de moment i-a oferit acces în cercul celui mai puternic om din lume în acel moment”, explică Giovanni Rance. S-au născut parfumuri legendare precum “Le Vainqueur”, “Triomphe” și “L’Eau de Austerliz”.
Prin urmare, nu mai surprinde pe nimeni faptul că Grasse, orașul în care se năștea Francois Rance, devenea în scurt timp capitala mondială a parfumurilor, favorizată de climatul cald și de câmpurile de iasomie sau alte flori locale.
Istoria italiană a casei Rance
După mai bine de 100 de ani de existență franceză, casa de parfumuri Rance se mută în Italia, la Milano, unde începe o nouă pagină din istoria sa. Clădirea în care s-au mutat la 1902 există și azi. A fost zguduită și mutilată de bombardamentele din cel de-al doilea Război Mondial, dar a supraviețuit. La aceeași adresă și același număr de telefon (ultimele patru cifre au rămas de atunci și până acum).
Războiul n-a reușit să le răpească parfumierilor ceea ce adunaseră de-a lungul secolelor. Așa se face că astăzi, unul dintre cele cinci muzee italiene dedicate parfumului se află în clădirea Rance din Milano. Aici se pot găsi plăcuțe care atestă existența companiei, un premiu obținut la Expo Paris în 1855, lista de produse din 1842, sticle, cataloage, cărți cu rețete din secolele XVIII și XIX, piese de laborator, servietele vanzătorilor ambulanți de parfumuri Rance, săpunuri sau pudre din perioada interbelică. Piesa centrală o reprezintă o cutie mare din porțelan, sora geamănă a celei care i-a fost dăruită împărătesei Josephine, soția lui Napoleon Bonaparte. În interiorul fiecăruia se afla un parfum unic, creat special pentru majestatea sa.
Succesorii lui Francois duc mai departe tradiția “parfumurilor artistice”, total opusă celei de volum, axată pe branduri de fashion, pe care o folosește marea masă. Fiul lui Francois, Jean Rance, a realizat in cinstea nașterii unicului fiu al lui Napoleon, Francois Charles, regele Romei, un parfum purtând numele acestuia. Mai târziu Alexandre Rance, a creat în cinstea soției lui Napoleon al III-lea un parfum pe care l-a botezat Eugenie. Eugenie fiind cea care a primit de la Napoleon al III-lea și un superb castel pe malul Atlanticului, la Biaritz.
Doar 200.000 de parfumuri pe an
Rance vinde anual aproximativ 200.000 de parfumuri în aproximativ 1000 de magazine în toată lumea. Așadar, Rance Heroique (inspirat de Napoleon) sau Rance Hortense (dedicat reginei Olandei) sunt ferite de vulgaritatea fâsurilor profane care zboară în toate direcțiile prin duty-free sau lanțuri mari de magazine. În fond, cei care poartă acest parfum, inclusiv actori celebri din Statele Unite sau regele și regina Spaniei, nu vor merge niciodată într-un centru comercial în căutarea stimulilor olfactivi.
Giovanni mi-a mărturisit că oamenii care aleg parfumul au diferite moduri de a-l utiliza. Pulverizatorul extrem de fin aplică notele pe încheieturi, pe gât, pe zone ascunse ale pielii, unde căldura face ca parfumul să se evapore mai repede, iar urmele sale să fie unele discrete. Sunt însă și alții care preferă să-l folosească pe haine, ”pe o cămașă pe care o porți o zi la birou și apoi o speli”.
E greu să găsești un corespondent de volum al parfumurilor Rance. Poate pentru că procesul presupune mai multă inventivitate decât în cazul Guerlain, Dior sau Tom Ford. Nu degeaba îmi spunea Giovanni, răsfoind o carte groasă despre istoria companiei, că toți cei din familia sa au fost nevoiți să învețe pe de rost definiția parfumului în viziunea lui Baudelaire: ”parfumul trebuie să exprime emoțiile sufletului și simțurilor noastre”.
