Troncăne Logan-ul ca un tren de marfă la îmbinarea șinelor. Are 340.000 de kilometri și pare supt de rugină ca un recamier vechi mâncat de carii. Fața acră de la volan e ultima pe care o văd înainte de zâmbete. Care zâmbete?
Păi cele de care urmează să te bucuri începând din clipa în care doamna de dincolo de ghișeu îți înmânează biletele. Și ea zâmbește. Pe hârtia care te urcă în avion scrie Business Class.
La Otopeni nu am găsit linia separată de control al securității, așa că nu am avut parte de prea multe zâmbete la ofițerii de securitate. Împreună cu biletul primești și o hârtie care îți garantează accesul la zona de Lounge a aeroportului. Adică acolo unde merg toți cei care au carduri Gold (sau mai sus) în Alianța Sky Team și toți cei care aleg tratamentul Busines Class.
Tarom – Paris la Business Class
Zâmbete și aici, la intrare. Însă, dincolo de zâmbete nu găsești mare lucru. Îmi imaginez că cine plătește aproape 1000 de euro pe un astfel de bilet nu se mulțumește cu alune râncede, chips-uri aruncate într-un castron și napolitane care se vând de obicei la bucată într-o lădiță a unui magazin de cartier. E ca o petrecere studențească de acum 10 ani. La toate astea adăugăm un bar la care găsești Ballantines, Campari și alte câteva băuturi de duzină. Poți să verifici și timbrul, dacă ești mai circumspect din fire.
Iar frigiderul e doldora de iaurt cu bifidus regularis care s-ar putea mai mult să te încurce, dacă tu ești destul de regulat.
Biletul te urcă printre primii în avion, unde ești întâmpinat cu aceleași zâmbete ca și ceilalți pasageri. Șefa de cabină e aproape de o vârstă cu mama și se oferă să-mi întindă haina pe un umeraș. Un gest care face diferența atunci când nu vrei să-ți șifonezi sacoul sau paltonul. De fapt, dacă zbori la business, lâna care te îmbracă se șifonează mai greu.
Primești un pahar de apă sau suc de portocale și apoi privești pe geam în timp ce alții privesc la tine insistent. Trolere, bagaje, rucsace, două fuste crețe, dar și domni respectabili sau doamne mirosind a parfum puternic. O lume pestriță, de care perdeluțele Tarom te separă imediat după decolare.
Zâmbetele continuă, în vreme ce ți se așterne în față o omletă cu bacon, un desert și, cel mai important, niște tacâmuri din inox. Nu îți dai coate cu nimeni pentru că scaunele sunt mari și e mai mereu gol.
Lounge-ul SkyTeam din Paris
Când ajungi la Paris, lounge-ul Air France e ceva mai primitor decât cel de la București. Câteva feluri de brânză, o supă, un frigider plin cu sucuri și apă, cafea bună și ziare. Fotolii confortabile și o conexiune la internet care zbârnâie.
Și dezbrăcatul se face tot zâmbind. Ai un culoar prioritar dacă zbori la Business. Adică nu te mai înscrii la coadă să faci parte din șarpele uman care se întinde pe câțiva zeci de metri. Ai un control de securitate separat, unde se zâmbește mai des, se fac glume, oamenii sunt binevoitori, însă nu te scutesc de efortul descălțării.
Paris – Malaga, tot la Business Class
Al doilea zbor e tot la Business Class. De data asta pe Air Europa. Urci de asemenea primul în avion, ai un scaun liber între tine și pasagerul de lângă (atunci când există), sacoul se agață iar pe umeraș, iar stewardul sare să te ajute cu trolerul. Primești din nou un pahar răcoritor. De data asta, sucul de portocale îmi strepezește gura. Ceva mai bun decât la Tarom.
Mâncarea este și ea ceva mai bună. Rece, dar bună. O mini salată Caesar și un piept de rață însoțit de salată și cartofi fierți. Aceleași tacâmuri din inox și un clinchet care se aude doar în zona asta. Dincolo de perdea se încasează cash sau card și se împart diverse. Asta da paradox.
Întoarcerea decurge la fel. Zâmbete la urcare, zâmbete la coborâre, zâmbete în lounge-ul din Paris, zâmbete și pe Tarom. Până și la controlul pașapoartelor primești un ”Bună seara” politicos. Dincolo de graniță, zâmbetele se sting pe măsură ce înaintezi. Ca o torță care pâlpâie pe măsură ce cobori în peșteră. În taxi deja înlocuiești zâmbetul cu cel mult o deschidere de portbagaj pentru troler.
Așadar, merită banii dacă îți place normalitatea.