Și acum, când ninge, dau perdelele la o parte. Noaptea, pe întuneric, albul ăla care îmi luminează dormitorul are ceva hipnotizant. Afară e ceva cu minus și al treilea război mondial al fulgilor, dar înăuntru e cald. Așa că afară poate să cearnă ca la nebuni, cu un praf de Tourette pe deasupra.
Când eram mic, prima ninsoare mă prindea pe balcon. De multe ori cu picioarele goale pe sloiurile de gresie gri, dând la o parte câte un crac de pantalon sau o mâneca de pulover, înghețate tun. Priveam cu nesaț la furia crivățului care amesteca într-o turbină invizibilă infinitul număr de fulgi la lumina galbenă a stâlpilor de iluminat stradal. „Trotuare albite s-au mai văzut. Dacă strada se albește și e ger toată noaptea, atunci mâine la școală o să fie cea mai tare bulgăreală”. Isprăveam gândul în timp ce închideam cele două zăvoare din fier ale ușii de la balcon.
La școală, parchetul înghițea nemestecat ridurile de zăpadă eliberate din strânsoarea bocancilor noștri. În fiecare pauză aduceam noi și noi rezerve de omăt, care, deși se topea instant, nu apuca să se îmbibe complet în parchetul vechi. Pentru parchet, orele de curs erau prea scurte. Pentru noi, ele erau prea lungi.
Abia după ce răzbeam dincolo de amiază cu școala puteam să răscolim zăpada din fața blocului. Norocul nostru era un petec de pământ pe care vara creșteau pâlcuri de iarbă, iar iarna omătul se așeza strașnic și crea materie primă pentru zidarii și arhitecții de-o șchioapă. Ridicam un perete zdravăn, nu mai înalt de un metru, sub care stăteam tupilați, cu mânușile tricotate deja bocnă. Broboane de zăpadă înghețată se agățaseră de lână ca tentaculele unei caracatițe încăpățânate. Cu ultimele puteri, fix când ziua se îngâna cu noaptea, începea bombardamentul. De multe ori era anemic, pentru că toți eram sleiți de ziditul de mai devreme.
Erau zile când ne plictiseam de îndesat zăpadă pe sub căciuli și pulovere croșetate de bunici. Atunci mutam războiul dincolo de graniță: ba în curtea școlii, ba în piața din centrul orașului, ba prin parcuri unde ne dădeam cu sania pe cocoașa unui amfiteatru.
Zăpada ne aducea libertate. Ieșeam din blocurile gri și asudam până la epuizare în mormanul alb. De sus, de la câte un balcon, eram monitorizați pe rând de vigilența unor părinți care se amuzau, probabil, de caznele noastre groenlandeze. Priveau, ascunși din spatele perdelelor înflorate, la flacăra pâlpâindă a unui aragaz care mergea cu gaz rusesc.
De ce nu ne place zăpada? Pentru că nu mai suntem copii.
Draga Miri,
Ai trezit niste amintiri. De obicei nu ningea cam pana pe la Craciun. Era ger dar norii grasi nu cerneau fulgii de zapada. Si cum se apropia de 23 Dec, cu miros de portocale, cu bradul cu bomboanele de chocolata legate in el…ma uitam si eu pe geam catre dealurile goale (ca eram la tara) si imi doream ca de ziua mea sa fie zapada. De cele mai multe ori, mi se indeplinea dorinta si ce bucurie era! Scoteam sania, ne adunam toti copii in curtea blocului si plecam sa facem partie pe dealuri. A doua zi cel mai probabil faceam temperatura, si eu si fratemiu, si incepea ‘distractia’ pentru ai mei. Se instaura starea de urgenta, in prima faza se facea masaj cu tuicomicina (tuica) si aplatie cu sosete cu otet. Probabil de asta nu beau tuica acum. Uram la fel de bult, ambele masuri.
Te-am pupat, sa te bucuri de zapada! Un decembrie fara sosete cu otet!
Mulțumesc și eu că ai împărtășit amintirile astea aici, Natalia. O iarnă frumoasă și ție!