Zilele trecute am aflat cu stupoare că există piramide românești. Da! Piramide din alea, pe bune. Dar nu-s în țară. Sunt la sud de Dunăre, la vecinii bulgari.
Acolo, pe nisipul ăla galben auriu al Mării Negre, românii au început să ridice piramidele. Cu sudoare. Ridică în fiecare zi falnicele figuri geometrice. Ba colorate, ba pătrate, ba crude, ba fierte, ba pe punctul de a se prăvăli la prima adiere de vânt. Deh, se mai fac și lucrări de mântuială, de teamă că se epuizează bazaltul.
Sunt câte unii care fac câte două trei piramide în jumătate de oră. Arhitecți desăvârșiți. Egiptenii ar privi cu ochii cât cepele de Buzău la talentul cu care se așează vârful piramidei, format de obicei din patru cinci felii de pâine. Albă. Pufoasă. Gata să coboare și să ghiftuiască abisul burdihanelor rotunde. Uneori, vârful piramidei stă cocoțat pe o mazăre cu ciolan. Alteori, feliile alea albe stau deasupra cartofilor prăjiți cu echilibrul perfect al Nadiei pe bârnă. Matematică pură.
Românii sunt selectivi. Nu construiesc cu orice. În „Dedeman-ul” bulgăresc zac neatinse cofraje întregi cu brocoli. Foarte prost. Volum mare, fiert prea puțin, face gaze. Și, rotund fiind, e total nepotrivit pentru baza unei piramide.
Nici pe curcan nu e așa mare bătaie. Înaripata asta e bună doar în ceaunul cu pilaf de pe la parastase.
Turcii s-ar mira și ei de formele pe care le pot lua 50 de baclavale și sarailii, cimentate zdravăn cu un sos de ciocolată și două felii mari de pepene deasupra.
Cu supele nu faci treabă. Dar cu castroanele lor ești șef de șantier pe raionul de înghețată. Dacă ai stofă de excavatorist și rotești cu măietrie cupa, ai șanse mari să aplici pentru un job la hotelul de gheață de la Bâlea Lac. Ce forme! Ce înălțime! Ce joc de culori! O altoire perfectă între pepene galben, zmeurică, arbore de cacao și fructe de pădure, gata să dea pe spate cercetătorii agronomi. Păcat că efemeritatea acestor piramide se măsoară în cărări de zoaie colorate, care i-ar fi făcut invidioși pe Hansel și Gretel.