În clasa a noua am pus pentru prima dată aparatul de ras pe față. Eram înainte de Balul Bobocilor. A căzut mustața și în acel moment toți noii mei colegi au aflat că nu eram băiat de bulibașă.
Aveam un munte de energie, încercam să fiu băiat studios în fața profesorilor și popular în fața fetelor. Din manualul de limba română, o chestie hipsterească editată de Humanitas, n-am reținut decât capitolul “Joc și joacă”. Și “joc și joacă” a fost primul an de liceu. Lecturile obligatorii mi-au trecut ca gloanțele pe la ureche: aproape, dar inofensive.
Printre ele și “Pădurea Spanzuraților”. O cretinătate. O cretinătate să forțezi orice puștan de 15 ani să descifreze negura din capul lui Bologa, când el se gândește doar la fete. Ne-am reîntâlnit în apropiere de Bac, cumva pe fugă, superficial și plictisit de aerul depresiv al scriiturii lui Rebreanu.
Să mergeți să vedeți Pădurea Spânzuraților! Să nu ezitați! Dar să citiți și cartea înainte. Cartea lui Rebreanu. Nu cartea de comentarii. Altfel e ca și cum ai merge la Roma doar pentru shopping.
Radu Afrim e un nebun. Un nebun care nu te spânzură de scaun, ci te poartă maiestuos vreme de trei ore și jumătate prin ororile războiului și circumvoluțiunile lui Bologa. Totul pe vorbele domoale sau răstite ale conștiinței: Marius Manole. Dar nu e doar Manole. Pe scenă sunt basculate, pe rând, tone de actori tineri, talentați, nebuni ca Afrim: Alexandru Potoceanu (Bologa), Raluca Aprodu (Ilona), Richard Bovnoczki (Klapka), Natalia Călin (mama lui Bologa) și mulți alții.
Cum reușește Afrim să spânzure orice îndoială privind grandoarea piesei care tocmai s-a terminat?
- prin bătrânicile îndesate în porturi populare, capabile să doinească fiori reci pe șira spinării tale, mutilată deja de scaunele inconfortabile ale Teatrului Național.
- prin instalațiile de lumină proiectate pe scenă, care zugrăvesc pereții casei cu ploaie, lumină sau beton rece.
- prin fantastica teleportare în societatea actuală, scindată, bătută cu pulane sau spânzurată în schelălăitul unor câini „atât de frumoși”.
- prin ploaia de metafore pe care creierul tău se pune să le descifreze și să le așeze într-un puzzle uriaș.
- prin decorul magistral, presărat și el cu metafore, cu proiecții și cu bucăți de film viu.
- prin gestionarea ludică și inteligentă a nudității în fața unui public hrăpăreț când vine vorba de prejudecăți.
Știu că enumerarea asta pare neinteligibilă sau o bâjbâială prețioasă. Ea capătă sens abia după ce vezi spectacolul de la TNB. Așa că mergeți să respirați în Pădurea Spânzuraților.
