La raionul de legume, fix pe mijlocul galeriei, într-un țarc uriaș zac pepenii roșii, loviți și însângerați cu zeamă uscată. Ephialtesii din Sparta. Au rămas pe fundul țarcului pentru că ”experimentații” i-au ales pe cei mai buni. Au ciocănit în coajă, ”le-au căutat colțurile” și au mirosit coaja.
Cel mai bine s-au dat pepenii fără sâmburi, pentru că românul e comod. Nu mai stă să cioplească fiecare îmbucătură în căutarea punctelor negre. Și nici nu-i mai place să scuipe semințele. De parcă e vreo diferență între cele de pepene și cele de floarea soarelui.
Pe atunci, pentru mine, ambele se scuipau la fel. Să fi avut vreo nouă ani și 100 de probleme de matematică de rezolvat în vacanța aia de vară, petrecută, ca în fiecare an, la țară, la bunici, undeva în câmpia Bărăganului. Aveam o bicicletă rusească pe care tata venise călare de la Buzău la final de clasa întâi. O cumpărase din talcioc pentru că luasem teancul de cărți și coronița la final de an școlar. Era verde, se numea Tisa (așa mi-a zis atunci tata că scria pe cadru, cu boaba de rusă pe care o învățase la școală) și nu avea frână pe butucul din spate. ”Mamă, poți să dai din pedale înapoi ca la semicursieră”, îmi ziceau băieții cu Pegas.
Nu era pitică, dar nici mare așa ca Dunărea roșie a lui tataie. Chiar dacă aveam roțile mai mici țineam pasul cu cei 68 de ani ai lui. Mergeam preț de un kilometru și jumătate până la vie. O vie pe care o plantase cu mâna lui și în spatele căreia ascunsese vreo 10 ari de pepeni. Erau pitiți într-o vale, iar tot ce îi dădea de gol era coliba din coceni de porumb, țuguiată ca un cort indian.
Pe la marginea satului văzusem multe astfel de case improvizate. Unele aveau chiar și pridvor, masă și scaune. Semn că oamenii petreceau săptămâni bune la paza pepenilor. Și nu degeaba: auzisem că un sătean crescuse o pepenoaică mare cât o butelie de aragaz.
Coliba noastră n-avea nimic, era goală pe dinăuntru. Tataie spunea că e doar ca să sperie hoții. Se furau pepeni atunci. De fapt, ce nu se fura după `90.
După ce ne osteneam cu bicicletele până aproape de Buzău ne întorceam la vie. Tataie scotea un cuțitaș mic și roșu și porneam în căutarea lubeniței zemoase care să ne potolească setea. Dădea la o parte cu multă răbdare păienjenișul de frunze și apoi ridica cu grijă fundul îngălbenit din țărână. Dacă punctul negru era cam de o monedă de 20 de bani îl lăsa să se mai coacă. Dacă punctul negru era cât unghia lui de la degetul mic, îl ciocănea ușor cu degetele lui groase și crăpate. Îi dădea două, trei bobârnace ca să vadă dacă începe să sune a gol.
Răzuia apoi coaja verde cu unghia degetului mare, până când țărâna de sub unghii începea să devină verde. Dacă și coaja dădea semne că nu mai e crudă și nu mirosea a castravete, atunci pepenele era bun. Prindea cu arătătorul și degetul mare vrejul care trebuia să fie și el uscat, iar pepenele se desprindea fără împotriveală din șiragul de frunze.
Cuțitul roșu făcea apoi un țăncuș sub formă de triunghi (așa-i zicea la noi). Eu gustam primul și trebuia să aprob. Aprobam oricum, la cât de poftă îmi era. Apoi, coaja pârâia sub lama cuțitașului nu mai mare decât cât rigla pe care o țineam în penar la școală. Dacă pepenele se crăpa de teamă, înainte de lama cuțitului, era clar că pepenele era copt. Înfigeam apoi gura în felia de pepene cu pofta cu care Zamfir sărută naiul. Și scuipam semințele în brazda pe care ne așezasem. Făceam o grămăjoară de semințe negre de pepene roșu, pe care o creșteam apoi cu coaja semințelor ciupite din paleașca de floarea soarelui (iarăși un cuvânt inventat de țăranii din zonă), furată acum un ceas și ascunsă într-o plasă de pânză.
Un an mai târziu, bunicul a murit răpus de o inimă prea obosită ca să mai bată. Iar la moartea lui, în miezul lui Cuptor, nu pricepeam decât că n-o să mai călărim bicicletele până la vie, în căutare de pepeni și n-o să ne mai mânjim la gură de zeama dulce și lipicioasă. A fost ultimul an în care am avut pepeni la câmp și colibă din coceni de porumb.
Astăzi, recunosc, nu mai aleg pepenii. Caut cel mult ca vrejul să fie uscat și eticheta să-mi promită că e crescut în România. Nici măcar nu opresc pe marginea drumului ca să cumpăr de la țăranii care îl aduc direct din câmp. Nu mi se pare ”safe” să pun mașina pe marginea drumului național. Cred că s-ar supăra tataie dacă ar ști că îmi aleg pepenii din supermarket. Bine măcar că n-am cumpărat pepenii fără sâmburi.