Livin’ on the Edge

Scuipi sânge când te speli pe dinți? Te gândeai să inventezi o șaorma cu afumătură pe care să o botezi Dieselgate? Îți place gustul puternic și amărui? Atunci, probabil, Edge nu e pentru tine.

Edge e pentru bătrâneii ăia frumoși, de peste 50 de ani, cu barba încărunțită, cu costume slim și cu eșarfe colorate. Le place să-și monteze mânere din piele pe ghidonul bicicletelor și se dau în vânt după un briceag nemțesc cu mâner din lemn, construit de Solingen. Aspiranți, aroganți și liberi. Așa îi văd designerii Ford.

La noi, bătrâneii de peste 50 de ani poartă larg, merg cu tramvaiul și se duc la nunțile vecinilor de bloc. Din fericire, mai există câțiva care au pus pe picioare o afacere decentă: o florărie, un câmp de orz sau ceva comerț cu amănuntul în cartiere mărunte. Și, doar dacă au ratat accidental grandomania lui Touareg, ajung la Edge.

Să sari la beregata lui Touareg pe piața din România e sinucidere curată. E ca și cum ai fura antilopa de la botul leului. Ford ne dovedește însă că mai există curaj. Și că nu trebuie să te cheme Apostol Bologa ca să ai curajul de a muri pentru ceva în care crezi. (pe fundal se aude imnul Statelor Unite)

Totuși, cu puțin noroc, pui laba pe niște antilope. Pentru că antilopele de Bărăgan iubesc dieselurile și mașinile mari. Și albe. Motor de 2.0 litri, deci taxe de Mondeo. 210 cai putere și consum de mic întreprinzător. Cu sau fără RO pe bonul de motorină, tot te scormonești de 7-8 litri în afara orașului. Iar dacă îți place Bucureștiul pe ploaie, ambuteiaje și Militari zidiți între semafoare necorelate, atunci ajungi și la 11-12.

Din fericire, traficul e ultima ta problemă. Pentru că ai fost băiat deștept, ai tras cu ochiul la ce se poartă și ai ales o cutie automată cu șase trepte. Și când te gândești că era să muști momeala și să te faci una cu cârligul la ideea unei manuale mai ieftine.

Dincolo de geamurile cu șapte camere și izolare fonică premiată, e liniște. Așa liniște, că poți să dormi. Dar nu poți. Pentru că porcii nu zboară și pentru că încă nu merge singur. Dar ești mai civilizat. Pentru că te enervezi în liniște dacă un nor de fum tocmai a urinat pe prioritatea ta. N-ai claxon. A murit subit acum două semafoare.

Ai însă tehnologie. Multă. Cameră pentru marșarier, ecran tactil, navigație bogată, comenzi vocale și conexiune pentru telefon. Toate vin la pachet cu buric de deget apăsat azi și reacții mâine. Ca și ultimul apel al contabilei care a fugit cu banii firmei și la care nu apuci să răspunzi pentru că ecranul se încăpățânează să-ți arate camera de marșarier, nu apelantul.

După ce treci de mirosul cărnii perpelite pe jarul de la Dedulești, levierul cutiei cade în treapta sportivă a transmisiei. E ca și cum ai fi descoperit apa caldă. Îți face bine. Te curăță de gânduri negre și de prejudecăți. Iar apoi direcția te usucă de orice vise umede cu Touareg.

Până la urmă, cum să nu-ți placă Edge? Când îl vezi așa: mare, alb, pătrățos, fioros, cu poftă de hamburger și baseball. America! Ridică praful la doi metri pe ulițele unui sat din Slobozia. Dallas, frate. O pălărie de texan și poți să juri că un cromozom al familiei Ewing tropăie prin ADN-ul tău ialomițean, născut într-o banală zi de muncă la cooperativă.