„Coffee with cardamom? Yes, yes, follow me.” Și vlăjganul de peste doi metri ne cară după el și după amicul lui pipernicit pe o străduță îngustă. Apoi pe alta. Ne întâlnim cu niște bărboși suspecți din sens opus. Străzile se transformă în alei și apoi culoare înguste. Pe măsură ce ne adâncim în labirintul dărăpănat, presărat cu gălețile unor oase de oaie abandonate în fața ușilor putrede, îmi fac calcule. „N-am foarte mulți bani la mine. Telefonul e blocat și jur că nu le spun codul. Dau și fug”. Ridic apoi capul din pământ și mă liniștește. Ca o mână părintească pe frunte, atunci când erai răcit. Georgică e în față.
Îmi vin instant în minte poveștile lui de când era bodyguard la Twice. În plus, e clădit bine, încă merge la sală, nu e băț de floarea soarelui ca mine. „Dar marocanii sunt răi. Noi suntem trei, ei numai doi… Dar poate au cuțite…”
Toate calculele astea se termină în fața unui magazinaș mic, cochet, în care găsim cafeaua cu cardamom pe care a căutat-o Andrei prin tot iarmarocul marocan. Ghidul nostru periculos dispare ca Aladin într-o lampă.
E doar una dintre întâmplările pe care le-am trăit împreună în ultimii ani, prin cine știe ce colț de Europă. Atunci când ajungeam doar eu, mă suna să-mi spună că așteaptă articol pentru 4×4 Wheels. Ba chiar am prins prima mea copertă auto în ultimul număr din Eco Wheels. La celălalt capăt al telefonului auzeam: „Păi le-am zis că nu mă supăr dacă nu mă cheamă. Merge Mirică? Păi e de-al nostru. E perfect. Dă și la noi”.
M-am simțit adoptat fără prea multe formalități de încă o familie. O familie care obișnuia să petreacă înainte de Crăciun, chiar dacă mulți dintre membrii ei n-au știut niciodată ce înseamnă un party de corporatie. Noi eram și familie, și corporație, și redacție, și ce ne doream noi.
10.000 de pași mai departe de magazinul cu cafea eșuăm într-o baracă doldora cu mii de condimente. Îl asasinez cu întrebări pe moșulețul cu mustață. Și după ce termin eu cu tocatul mi-l ia și George la mărunțit, cu condimentele lui pentru pește. Stau pe margine și mă amuz. Așa cum se amuzase și el ieri când ne-am tocmit cu un marocan pentru niște statuiete sculptate în piatră.
Cred că am stat vreo 40 de minute acolo. Noi în magazin, George la volan. Noi exasperați, el amuzat. Noi calculând, el rânjind la noi cu gura aia mare. O gură care aproape că nu tăcea niciodată. Nici măcar dimineața la 5, în aeroport, când se crăpa de ziuă. Noi aveam ochii lipiți, el sporovăia mereu despre mașini, despre imobiliare, despre Vladimirică (i-a spus așa în glumă, acum vreo doi ani, când ne plimbam printre iahturile din Monte Carlo. Și așa îl alintam de fiecare dată când ne vedeam și-mi povestea că are sânge de moldovean puternic, ca el).
El era proaspăt, deși dormise două ore, tu abia îți târâiai picioarele până la scaunul din avion, sperând să mai prinzi niște ore de somn. Dar, nu știu cum, somnul ăsta îl ocolea fantastic. De parcă era vaccinat. Mustea de povești, de întrebări, de colaborări, de oportunități… de viață. „Băi Mirică, mergem să blănim puțin mașina asta. Să-i rupem capu’”
La întoarcerea din Maroc, am zis că și-a găsit nașul. Nimerise la mijloc (nu că asta l-ar fi deranjat vreodată, chiar și în cele mai nenorocite avioane), lângă o doamnă tare vorbăreață. Româncă. A trăncănit non-stop până la Paris. Iar George a ascultat-o calm. Cu răspunsuri. Cu dialog. Cu degetul arătător împingând înapoi pe nas ochelarii lui Zegna (avea o slăbiciune pentru toate brandurile astea de renume, dar se sfia ca un copil să le pomenească). Pe doamna de lângă noi a și sfătuit-o ce mașină să-și cumpere. Fără mărci pompoase și sume cu multe zerouri.
Făcea asta des. De fiecare dată când vorbeam cu el și-mi povestea câte mașini a vândut sau recomandat mi-l imaginam ținând o prelegere energică în fața unei armate de consilieri auto care habar n-au ce înseamnă suspensie pneumatică. „Băi Mirică, mă tot întreabă oamenii de GLE-ul ăsta nou. Și-au comandat mașina, dar nu știu nimic despre suspensia aia șmecheră. Merită, nu merită?”.
Asta mi-a spus la telefon, cu câteva zile înainte să-și ia biletul de avion. Un zbor pe care nu cred că și l-a dorit nici o secundă și pe care n-a avut opțiunea de a-l refuza. Loc la mijloc, fără bagaj de cală sau amintiri în cabină, fără snack, fără posibilitatea de a-și lua rămas bun. În mare parte, așa cum a fost silit să plece în multe dimineți de-a lungul anilor. Doar că acum n-a primit nici bilet de întoarcere.
Dincolo de pătura grea de tristețe care s-a așternut din momentul decolării avionului, pe mine mă încearcă un oftat liniștitor, naiv, născut doar din speranță. Speranță că există un „dincolo” și că Georgică se duce să-l sporovăiască și să-l înveselească pe morocănosul ăla care s-a grăbit să decoleze cu un an înainte, Vali Damian.
Mirica, mi-ai facut dimineata plina de speranta ca oameni asa ca el si ca tine exista in jurul meu.
Mulțumesc, Cătălin!
Bogdan, textul asta mi-a trezit niste emotii atat de puternice! Citindu-l, se simte caldura, prietenia, regretul… Multumim!
Mulțumesc și eu Paula. Mulțumesc!