Suntem un neam înfofolit. Abia dacă lăsăm să ne atingă undele astea generoase ale soarelui din ultimele zile. E soare cu dinți. Așa am învățat toți, încă de mici. Îmbracă-te bine! Să nu te tragă curentul! Am auzit că în grădinițele din Norvegia, la prânz, copiii dorm în aer liber și nu-i trage curentul.
Noiembrie. Lisabona. Undeva pe o creastă cocoțată deasupra Atlanticului, o parcare uriașă. Filmăm noul Volkswagen T-Roc. Un SUV mic. Nu contează asta. Am zorit totul până în buza apusului, de teamă că ne prinde întunericul și conferința de presă.
Când am încheiat ultimele cuvinte pentru cameră am deschis și ochii. Larg. Parcarea goală în care ne lăfăiam pe la prânz era acum plină.
Mașini mici, mari, din care curge rugină sau pe care abia le poți identifica dacă ești născut după Revoluție, ajunseseră acolo cu un scop. Erau tineri cocoțați pe capotă sau bătrânei pensionați, așteptând cuminței în mașină.
În amfiteatrul ăla inventat într-o parcare, toți așteptau piesa de teatru care se joacă regulat. Exceptând zilele în care personajul principal stă ascuns în spatele cortinei de nori. Ieșirea soarelui din scenă e un moment solemn, o pânză de Monet pe care natura o oferă gratuit celor care-i vizitează expoziția. Nu ai nevoie de carnet de student sau de cupon de pensie. E gratuit. Trebuie doar să îți dorești să primești căldura unui final de zi în care soarele pleacă la culcare într-un mod magistral.
Banca de lemn a început să se încălzească și ea. Rațele strică luciul vălurit al apei.
Urechile prind din conversațiile celor care merg agale prin spatele meu:
„Hai, băbuța mea, că se face frig”
„Și din cauza lui a avut de fapt accidentul. Că dacă s-ar fi dus…”
„Asta e legea lor. Nu e ok nici așa…”
„Peste un an de zile te văd și pe tine de mână așa cu el… (liniște). Și tu ce-ai mai făcut?”
„Și, sincer, fără matematică nu ai viață, nu ai nimic…”
„ – Cum adică pe viață? Cum adică pe viață?/ – Adică lebăda nu se mai giugiulește cu alt lebădoi cât trăiește ea”
Din când în când, conversațiile sunt întrerupte de șuieratul unei respirații sacadate și de apăsarea ușoară a adidașilor de alergat. Sunt mulți cei care au ieșit la fugă și își creează poteci imaginare prin puhoiul de oameni înfofoliți.
Apusul e gata. Blocurile de pe fundal prind din nou contur. Se aprind luminile galbene ale stâlpilor. Night shift-ul îngălbenește și el ecranul telefonului. Prin apartamentele reci se agăță gecile în cuier, centralele încep să duduie sau se deschid repartitoarele. Să fie cald.