Prima zi de școală

Nu știu alții cum sunt, dar amintirile din prima zi de școală au fost mereu în umbra celor din ultima zi de vacanță. Ultimele ore de libertate, ultimele ore fără teme, ultimele ore de transpirație pe terenul de fotbal improvizat într-o parcare în care erau prea puține mașini. Toate astea se terminau când îți auzeai numele strigat de la balcon. Urma baia de seară, tăiatul unghiilor și înșirarea hainelor pe canapeaua din sufragerie.

Un ghiozdan colorat, mirosind proaspăt a plastic, aștepta la ușă cu două trei caiete. Oricum prima zi era de acomodare și de garoafe împărțite învățătoarei sau, mai târziu, dirigintei. Prima zi era cu sfială, mâini reci și transpirate sau cu amintiri din vacanță, teme nefăcute și dorința de a sporovăi cât mai mult cu cei pe care nu-i mai văzusem de trei luni.

La liceu, prima zi de școală devenea prilej de prieteni noi, de căutat și spionat fete frumoase și de ales locul în ultima bancă. Patru ani mai târziu, prima zi de facultate începea într-o sală a Facultății de Jurnalism cu un Lucian Mândruță care sărea nonșalant peste o bancă, încercând să ne scape de inhibiții pe noi, bobocii.

Dar prima zi de școală n-a fost dintotdeauna așa de ușoară. Pentru Ruby a fost groaznică. Patru oameni necunoscuți, îmbrăcați la costum și cravată, cu insigne în piept, au însoțit-o pe ea și pe mama ei Lucille în drumul către școală. Un drum de numai câteva străzi între casă și locul unde urma să învețe, scurs ca o eternitate, printr-o mulțime furioasă. Era agitație și nu știa că toți cei de pe trotuar și din fața școlii veniseră acolo pentru ea. Nu știa că toate acele priviri ar fi sfâșiat-o în câteva secunde.

Fără să știe, chiar în prima zi de școală, Ruby Bridges dădea primul și cel mai important examen din viața sa. Avea însă alături patru oameni masivi, pe care nu-i cunoștea, dar care îi dădeau curaj. Chiar ei aveau să spună câțiva ani mai târziu că în acea zi Ruby a fost cel mai curajos copil din lume.

Când a intrat în școala William Frantz din New Orleans holurile uriașe erau goale. N-a înțeles de ce nu era nimeni în clasa în care ar fi trebuit să își cunoască colegii. A trebuit să stea în biroul directorului până aproape de sfârșitul zilei. Nici un alt copil nu a intrat în acea zi în mica școală elementară din New Orleans. În fața ei însă, mulțimea s-a agitat, a cerut ofrande, a aruncat cu diverse și s-a revoltat din nou când micuța Ruby a plecat spre casă însoțită de aceiași patru bărbați masivi.

A doua zi scenariul s-a repetat. Aceiași patru bărbați, același drum cu mama la școală, aceleași clase pustii. Doar o singură profesoară, Barbara Henry, proaspăt transferată din Boston, a luat-o de mână pe micuța Ruby și a ținut orele ca și cum clasa ar fi fost plină. Erau doar ele două. O zi de care aveau să-și amintească împreună, peste cinci decenii, pe canapeaua celebrei Oprah Winfrey.

La sfârșitul celei de a doua zi la școala din New Orleans, o femeie adunată în fața școlii a țipat din toți rărunchii: ”O să te otrăvesc și o să mori”. N-a înțeles de ce o ura atât de multa acea doamnă pe care o vedea pentru prima dată. Îi venea să plângă.

Dacă ar fi putut ar fi fugit mâncând pământul la ferma bunicilor, tocmai în Tylertown, Mississippi, să se ascundă printre porumbul verde, cu două capete mai înalt decât ea.

Treptat, holurile școlii au început să se populeze din nou. Copiii apăreau la școală, dar nu vorbeau cu ea. Fie o priveau curioși, fie lăsau capul în jos când treceau pe lângă ea, fie o priveau cu ură. Scenele de coșmar au continuat să apară. Însă momentul în care a realizat ce i se întâmpla a venit câteva zile mai târziu. O altă doamnă necunoscută a întâmpinat-o în fața școlii cu o păpușă neagră într-un sicriu. Asta era! Era altfel decât toți ceilalți copii din școala sa.

Necazurile ei de la școală s-au abătut și asupra familiei. Tatăl său, care apucase să se angajeze la o benzinărie din oraș a fost concediat. Bunicii, aflați la sute de kilometri distanță, au rămas fără pământul pe care îl munciseră în ultimii 25 de ani. Nu mai putea nici măcar să se ascundă în porumbul verde de care își aducea aminte cu drag.

Timpul a rezolvat însă din probleme. Unul dintre vecini i-a oferit o slujbă tatălui, alții au stat cu ceilalți copii ai familiei Bridges, iar cei mai curajoși au mers alături de Ruby și de cei patru șerifi federali la școală. Ruby nu mai era singură. Cel puțin în afara școlii, pentru că în interior nu avea voie în sala de mese. Mânca singură pachetul pregătit de mama sa. Iar pe holuri mergea însoțită doar de cei patru oameni. Auzea deseori cum cei din jur îi adresau cvinte urâte. Cuvinte pe care nu le auzise până atunci. Iar până la apariția coșmarurilor a fost doar o chestiune de timp. Cu toate astea, în fiecare zi, în fața colegilor săi albi, ”Ruby mărșăluia ca un soldat”. Așa își amintește unul dintre șerifii care o însoțea peste tot.

Cu ședințe de terapie, cu sprijinul vecinilor și al profesoarei Barbara Henry, Ruby Bridges a terminat primul său an școlar. Fără să știe, intrase în istorie drept unul dintre primii copii de culoare care au urmat cursurile unei școli sudiste, în care principiul segregării fusese păzit cu sfințenie de părinții și copiii albi. În al doilea an de studiu și alți copii negri au început să frecventeze școlile din New Orleans, în speranța că vor primi o educație mai bună. Surprinzător, în școala William Frantz părea că toți își doreau să treacă peste episodul Ruby Bridges.

Micuța negresă și-a continuat studiile și a devenit agent de turism. A mai fost nevoită să mărșăluiască drept ca un soldat și în alte circumstanțe: când fratele său a fost ucis din cauza drogurile, când uraganul Katrina i-a măturat casa. Nu a uitat niciodată de prima sa zi într-o școală de albi, motiv pentru care a continuat să lupte împotriva rasismului prin fundația care îi poartă numele.