Tratament anti-nevralgii în trafic

Un Renault Symbol îmi taie calea furtunos, după o ploaie de faze lungi aruncate nervos în oglinzi. Se dă jos și dincolo de geam aud cum mă ceartă că merg prea încet. Pe șinele de tramvai. Ude. Simt cum mi se urcă sângele în cap și pentru o secundă mă văd cu picioarele pe țeasta lui rotundă și cheală. O să-mi iau într-o zi spray-ul ăla paralizant pentru urși. Și o să fiu mai liniștit. La următorul semafor coboară iar, să se asigure că am înțeles cu ce am greșit. Deja e amuzant.

În Mini plutește leneveala unei dimineți de duminică, radio Seven și un calm apărut din senin. Dă-l dracu’ de nebun. Eu merg la tratament. Administrat în cinci doze.

MINI ONE

Doza 1: Point

La Point e aceeași leneveală plăcută, miros de cafea proaspătă și apă minerală rece. La etaj locurile aproape că s-au ocupat. Puști sfioși, bătrânei blazați cu eșarfe și doamne împănate. ”Diminețile bune încep cu Bach”, așa că tânărul violoncelist din Munchen se pune pe treabă. Iar fața îi trece prin transformări uluitoare, binecuvântată de grimase creatoare.

sonoro point

Urmează apoi o vioară și o violă pe notele lui Mozart. Două arii pe care le-a scris într-o noapte pentru Heaydn. Nici nu le-a semnat, dar stilul s-a încăpățânat să trădeze autorul. Arcușul cedează și se rupe, cămășile ies din pantaloni, părul zboară în toate direcțiile, iar broboane de sudoare sfințesc lemnul viorii. Muzica de pe scena improvizată îți dă aceeași energie ca alergarea de dimineață. Un aer tare și proaspăt care îți încarcă bateriile.

sonoro point

Doza 2: Casa Ion Mincu

E sfârșit de octombrie și soarele parcă vrea să se joace cu cu partea aceea de oraș. Intră și iese din nori, e blând, dar înșelător. Până la Casa Ion Mincu nu sunt mai mult de 500 de metri. O doamnă aleargă cu vazele pline de flori și aranjamentele de la Point. Vrea să ajungă la casa memorială înaintea noastră. La destinație, chiar dacă e prânz și duminică în calendar, câțiva arhitecți se holbează în mai multe planuri. Casa Ion Mincu este și sediu pentru Uniunea Arhitecților din România.

Spațiul e destul de mic. În camera principală abia dacă au încăput 30 de scaune, un pian și alte trei viori în jurul șemineului alb de marmură. Pereții sunt îmbrăcați în pânză, iar în camerele învecinate, care și-au deschis ușile înalte pentru a mai primi oaspeți, este o colecție de brățări vechi. Doamnele mai în vârstă rămân siderate la formele ciudate ale podoabelor din metale prețioase.

sonoro casa ion mincu

Să nimerești loc în primul rând atunci când ești la un concert de muzică de cameră? De neprețuit. Să stai la 30 de centimetri de un violoncel? Ireal. Un coleg mărturisește că aude cum geme lemnul. Eu privesc fix la rochia galbenă vaporoasă din fața mea, asemeni unui bolnav incurabil care își privește cu nesaț ultimele suflări. Fix, temător, admirativ și contemplativ. Făptura care și-a fixat violoncelul la 30 de centimetri de mine abia dacă a câștigat războiul cu acneea. E gingașă, complet nepotrivită pentru instrumentul la care vrea să ne cânte. Aparențele sunt însă o boală de care suferim toți.

sonoro casa ion mincu

În clipa în care picioarele i se depărtează pentru a primi pântecul de lemn al violoncelului, fata se transformă. Faldurile rochiei îi alunecă pe pulpele slabe și totul devine un act erotic de o intensitate nebănuită. Vârful arcușului e îndreptat spre mine, iar întâlnirea dintre el și violoncel dezlănțuie orgia. Nările inspiră aer cu nesaț, pieptul i se umflă, capul se mișcă alert, iar mâinile țes parcă povestea unei harpii. Devorează șiruri infinte de note, paginile zboară, iar la final, făptura gingașă scapă de posedarea demonului uriaș din lemn pentru a culege ropote de aplauze și ”Bravo-uri” smulse din toate colțurile camerei, decorată cu grinzi mari și verzi.

sonoro amusebouche

Doza 3: Casa Lowendal

Casa Lowendahl, a treia destinație a celor cinci concerte SoNoRo aMUSEbouche. Impunătoare, veche, scăldată în razele timide ale unui apus care se chinuie să se strecoare printre clădirile din piața Cantacuzino. Un hol rotund primește oaspeții, care se răsfiră apoi ca potârnichile pe scaunele din celelalte camere.

sonoro casa lowendal

Vaietul viorilor începe să zguduie liniștea tablourilor pictate de Lowendal și sprijinite de pereții casei care îi poartă numele. Sunetul se naște din cutiile de lemn și apoi umblă bezmetic prin încăperi, izbindu-se de oglinzi, de grinzi uriașe, scuturând candelabre și ciocnind ceștile de porțelan care își așteptau ceaiul de la ora cinci. Servit cu punctualitate nemțească.

sonoro casa lowendal

Doza 4: Galeriile Galateca

E ultima zi care funcționează încă după ora de vară. Așa că ziua se luptă din greu cu noaptea când ieșim din casa Lowendal. Următoarea oprire: galeriile Galateca. Tot fără mașină. Tratamentul început azi dimineață la Point continuă. Mini-ul așteaptă spășit în apropiere de strada Arthur Verona. Între timp, vitrinele Bibliotecii Central Universitare încep să se anime. E un public pestriț. de toate vârstele. Tineri nonconformiști și doamne trecute de vârsta pensionării. Acustica e bună, iar clapele pianului tremură sub degetele doamnei Ketler. Spre final, acustica galeriei se schimbă, încercând să redea notele ușor mai răgușite ale unui clarinet.

sonoro galeriile galateca

Doza 5: Biblioteca Facultății de Litere

Sfârșitul tratamentului începe pe o stradă întunecată, care se ascunde în spatele Universității. O ușă înaltă de lemn se deschide către Facultatea de Litere. Dincolo de ea mă întorc în urmă cu aproape 10 ani. Am dat admitere aici. Și am picat cu brio. Nu știam pe atunci că dacă aș fi petrecut patru ani acolo deveneam un fel de Harry Potter, fără puteri magice, dar cu sute de cărți citite. Cum să nu citești cînd biblioteca este un adevărat monument dedicat lecturii. Inspirată parcă din biblioteca celebrului castel Hogwarts, locul în care Harry Potter devenea celebru.

sonoro facultatea de litere

Miroase a cărți vechi, iar parchetul scârțâie. Băncile de lectură sunt verzi, au fiecare lampa lui și sunt pătate pe alocuri de urme de marker. Semn de studiu. Are alte două etaje de cărți la care ajungi pe o scară încolăcită precum cochilia unui melc. Luminile se sting, iar cele două viole răsună sobru pe notele lui Frank Bridge. E un duet rar care vrea să te afunde și mai tare în banca de lemn.

Urmează apoi o piesă de la începutul carierei lui Beethoven, nu atât de gravă, menită să învioreze liniștea bibliotecii. Vioara parcă aleargă, iar printre mese se strecoară un tremur general. E ca un medalion care pendulează hipnotizant pentru ca la final să fie smuls de un ropot de aplauze și de mulți ”Bravo”, smulși din câteva piepturi entuziaste. Parchetul scârțâie sub picioarele muzicienilor, reveniți, încă o dată, încă o dată, încă o dată să își primească nectarul izvorât din palmele celor 100 de oameni prezenți în bibliotecă.

sonoro facultatea de litere

Tratamentul se încheiase cu succes. Am fost vindecat. Nu-mi aminteam nici măcar unde-l abandonasem pe Mini.

FOTOGRAFII SONORE PENTRU SoNoRo: Șerban Mestecăneanu, www.meste.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *