Îmi place de Laura. Stătea acolo, într-un colț al unei cafenele din București și cânta în surdină. N-am auzit-o eu. A auzit-o un coleg, care a și postat pe Facebook faptul că melodia asta, pe cât de bine sună, pe atât de obsesiv se repetă în fiecare bar sau cafenea. Aș mulțumi exasperării lui, pentru că astfel s-a strecurat și în urechile mele. Vreo patru ore. Încontinuu.
Reunosc că la început a fost doar LP. Nu știam că o cheamă Laura. Și nu prea reușeam să îmi dau seama dacă e o Laura sau un Laur. Probabil mulți au avut aceeași problemă. Singura urmă de feminitate era maxilarul și conturul gurii. Plus vocea, bineînțeles. Am ascultat prima dată varianta comercială a cântecului ”Lost on you”, dar după ce am auzit versiunea live am înțeles diferența. E la fel ca diferența dintre roșiile pe care le găsești în supermarket și cele pe care le culegi direct din grădină, la mijlocul verii.
După ce am tot lovit scărița și nicovala cu acordurile de mai sus, am făcut săpături. Am descoperit-o pe Laura Pergolizzi și m-am bucurat că m-am îndrăgostit de încă o italiancă. A doua după Gianna Nannini și a sa Meravigliosa Creatura. La fel de molipsitoare, la fel de lipicioasă în urechile mele.
Era primăvara lui 2007 și abia mă dezmeticisem după euforia primului salon auto. Aveam 22 de ani și abia începusem să scriu despre mașini. Iar Fiat Bravo, lansat chiar atunci, părea o mașină senzuală, latină, roșie, mustind a emoție, așa cum le place italienilor. Picături de ploaie, vânt, vopsea proaspătă, scântei și o coloană sonoră pe care vocea mea interioară avea s-o fredoneze săptămâni în șir.
Era și prima dovadă că italienii, pe cât de miserupiști sunt atunci când fac o mașină, pe atât de magistrali sunt când o promovează. ”Eco come nasce un amore” – un motto care s-a potrivit perfect pentru mine și orele petrecute alături de albumele Giannei.
Septembrie 2008 mă găsea la Arenele Romane. Se înserase și vântul deja adia a toamnă și a frunze uscate. O vreme ca cea pe care o descriai în compunerile de clasa a doua: ”E toamnă. Covorul ruginiu…” Vocea răgușită care a strigat ”Buona Sera” a umplut liniștea serii de chiuituri, aplauze și primele acorduri. Gianna Nannini era pe scenă. Au fost aproape două ore de păr zburlit, ”Meravigliosa Creatura” și o energie pe care o vezi doar în reclamele la baterii. Două ore, totul s-a încheiat cu ”Un estate italiana” și frânturi de tricouri alb-albastre pe unul din stadioanele Campionatul Mondial de Fotbal din 1990.
Februarie 2016. Un restaurant tradițional italian, Pierre Alexis 1877, așezat la poalele Mont Blanc-ului și o farfurie de paste îngălbenite de cele 36 de ouă folosite pentru un singur kilogram de făină. Rețeta unui vechi bucătar din Courmayeur și scânteia care aprinde o discuție cu Giorgio Rocca, de cinci ori câștigător al Cupei Mondiale de Schi Alpin și prieten bun cu Alberto Tomba, un alt italian care a scris istorie pe schiuri.
Giorgio zâmbește tot timpul. Chiar și atunci când se chinuie să învârtă pastele galbene din farfurie. Are mâini de halterofil și părul vâlvoi și cârlionțat al adolescenților tocilari. O combinație de forță și blândețe care îi învață pe cei mici tainele schiului pe partea elvețiană a versantului, la Saint Moritz. Acolo unde i-a pus bețele în mână și Giannei Nannini, prietena lui foarte bună. Au petrecut Revelionul împreună și au schiat a doua zi de dimineață, chiar dacă Gianna a sudat mai multe țigări cu o seară înainte. ”O voce fantastică și o prietenă senzațională”, spune Giorgio. Așa îmi imaginam și eu.
chiar e incredibil cantecul.
si textul. esti un poet 🙂
Mulțumesc, Angi 🙂