Șoni Mako și cele 25 de avioane

Ceasul bate de ora 12:00, iar nea Rakși e la ușă. Răsucește cheia și coboară sprinten scările blocului de patru etaje din Piața Daciei. Aici, chiar în centrul Buzăului, pe la mijlocul anilor `60, a primit un apartament cu trei camere, el și ceilalți colegi aviatori. Împinge greu ușa de metal de la intrarea micului bloc cu trei etaje. ”Ce bine că n-au făcut-o și p`asta din termopan.”

Nea Rakși e un bătrânel care nu sare de un metru șaizeci. Chelia îi strălucește în soarele sfârșitului de august, însă nu-i lipsește sprinteneala de altă dată, chiar dacă are aproape 80 de ani. Pașii îl poartă repede prin curtea interioară a blocurilor, un cub în care claxoanele și agitația micului oraș de provincie nu pătrund.

În două minute e așezat deja pe terasa Hotelului Corona, iar pe fața de masă albă îl așteaptă o carafă de vin rece. Șterge cu degetul gros bruma carafei. E ca un termometru care îi spune că muscatul are temperatura potrivită. Toarnă în pahar și apoi chelnerița cu șorț alb îi desface o sticlă de apă minerală. Harghita, înghețată parcă în timp. Șprițul e gata, iar nea Rakși ridică paharul și apoi îl înclină la orizontală. Apa minerală sfârâie pe asfaltul încins al terasei. Duce apoi paharul la gură și îl bea pe nerăsuflate.

E 29 august și azi se face un an de când Șoni a plecat. S-a catapultat către văzduh. El, care ura să își abandoneze avionul. Nea Rakși e ultimul din Sfânta Treime. El, Șoni și Coroama impresionau la puținele demonstrații aviatice din București și croiau caracterul piloților la școala de la Bobocu, singura din țară. Acum e singur la terasa la care șprițuiau cu vin de Panciu.

Cel mai mare miting aviatic din România

Îi vine în cap acea zi nebună: 16 iunie 1968. Au fost 600.000 de bilete puse în vânzare. Doar 5 lei. Au fost râuri de oameni pe aeroportul Băneasa, la cea mai mare demonstrație aviatică din istoria de după al doilea Război Mondial a României. Șoni Mako și alte patru avioane MIG-15 au venit în formație Cocor deasupra tuturor. Era pentru prima dată când cinci MIG-uri executau acrobații în formație de cinci. Viraje stânga dreapta cu înclinare de 45 de grade, picaje cu unghi de picaj de 30-35 de grade, șandele, viraje de luptă de stânga și de dreapta, ruperea formației în evantai la doar 500 de metri. Toți cei de la sol apaudau și chiuiau. Au scris chiar și ziarele internaționale. Șoni și Rakși erau acolo: unul pe stânga, altul pe dreapta.

Deși nu îi despărțeau mai mult de șase ani, n-a putut să-i spună niciodată pe nume. Mereu îi spunea nea Șoni. Îl respecta prea mult. Era omul care îi deschisese calea spre aviație. De altfel, toată lumea îl știa de Șoni, un alint de la Șandor, traducerea maghiară a lui Alexandru.

De la bijutier la planorist

Alexandru Mako se născuse la Arad în 1931. Pe la 15 ani drumul lui în viață era deja croit. Tatăl lui îl făcuse ucenic la bijuteria fratelui său. Învăța să topească aurul. Dar nu putea să-și topească din minte păsările de fier germane care brăzdau văzduhul în vremea marelui război. Își dorea să fie acolo sus. Așa că s-a apucat de aeromodelism și apoi de planorism pe la 16 ani. A falsificat semnătura tatălui ca să intre la școala de zbor, pentru că ai lui erau împotrivă.

În 1950, Șoni Mako obținea brevetul de pilot. Și, deși avea doar 19 ani, a fost oprit ca instructor de zbor la școala pe care tocmai o absolvise, la Tecuci. Era fantastic pe IAR-80, avionul cu care România a luptat în Al Doilea Război Mondial. Visase la păsările de fier, iar acum pilota una.

Șoni nu s-a oprit aici. Trei ani mai târzu se urca în supersonic și îl dovedea și pe ăsta. Brevet pentru MIG-15 și el, un puști de numai 22 de ani, avea ocazia să-i ajute pe ofițeri să facă trecerea la acest nou tip de avion. N-ai crede că la vârsta la care unii ascundeau băutura de părinți, Șoni nu se culca mai târziu de ora 21:00, mânca regulat, avea grijă la ce i se punea în farfurie și ocolea alcoolul. Rigoarea militară îl făcea să se dezbrace într-o anumită ordine. Ordine care i-ar fi permis să-și încalțe rapid șosetele și pantalonii în caz de urgență.

Erou după ce ”l-a redresat la spicele de grâu”

Atunci când Rakși l-a cunoscut pentru prima dată, puștiul era privit ca un erou. Între 1951 și 1956 devenise celebru în toată țara. Prin 1951, ateriza cu un Fleet-10 G pe una din străzile Galațiului. Abia decolase de pe aerodromul din localitate, când blindajul elicei s-a desprins. I-a venit ideea nebună după ce a survolat o stradă mai lată și a văzut că mașinile treceau rar. L-a pus jos și a devenit erou.

Doi ani mai târziu a rămas fără elicea unui IAR-80, pe care l-a culcat ușor pe un câmp de lângă Tecuci.

Numele lui a fost pe buzele tuturor în 1955, în cadrul unui miting aviatic desfășurat pe aeroportul de la Băneasa. Pilota un MIG-15 când conducătorul de zbor i-a comunicat o altitudine prea mică pentru o răsturnare. Motorul de la trimerul profundorului era ars, iar avionul a devenit greu de controlat. A fost la numai cinci metri de o catastrofă aviatică. Poate una dintre cele mai mari din istoria României, având în vedere că era o demonstrație cu mii de oameni la sol. ”L-a redresat la spicele de grâu, cum zicem noi”, își amintește Rakși. A exclus catapultarea. A salvat situația, însă avionul s-a torsionat atât de tare în urma manevrei încât a intrat în reparație. El s-a ales cu un icter mecanic, o boală care trebuia să-l țină pe bară șase luni. Doctorul era prieten bun, așa că după trei luni a primit ștampila care îi dădea voie să se urce din nou în avion. S-a întors la timp pentru a zbura printre nori la filmările peliculei Vulturul 101.

”Ploșniță. Așa-mi zicea. Pentru că mă țineam după el ca o pleoșniță. Eram umbra lui. Unde mergea el, mergeam și eu. Când a văzut că mă pricep să zbor a început s-mi dea de lucru. Făceam zborul nostru obișnuit, vreo sondă meteo sau ceva de antrenament, și apoi îmi zicea să mă țin după el. Să-mi arate ce nu era în manual. Mergeam deasupra munților și începea. Totul era la limită. Ce vezi tu la Turkish Stars azi, noi făceam atunci. Din manșă. Fără sisteme”. Nea Rakși duce mâna spre carafă și își mai toarnă un ultim pahar. Apoi apa vine să se împreuneze cu vinul.

Instructor de vrie

Tot Șoni l-a învățat să intre și în vrie. Erau doar trei, patru piloți români care puteau să inducă această stare incontrolabilă avionului. Un picaj ce supunea la forțe incredibile pilotul, aflat la limita cunoștinței. Șoni Mako îi alegea pe cei mai buni și apoi îi învăța să intre controlat în vrie. Era ca un fel de bonus pentru cei talentați.

Au fost și momente grele. Unul dintre elevii săi s-a izbit de pământ cu avionul pe care îl pilota în timpul antrenamentelor. S-a sinucis. Iar Șoni a fost retras de la zbor și anchetat. Un comportament deviant trebuia observat de superiori. La trei săptămâni de la tragedie, părinții tânărului pilot au descoperit un bilet de adio în sertarul său. Tocmai fusese părăsit de femeia pe care o iubea.

Șoni Maco a iubit și el la rândul lui. Mult. Însă, pe lângă toate farmacistele și notărițele pe care le cucerea cu un zâmbet curajos aruncat pe sub mustață, a iubit-o pe Zoia. Soția lui, cunoscută la Ivești, pe care prietenii o alintau Zizi. Zizi și Șoni, un cuplu pe care îl vedeai la reuniuni ale camarazilor aerului organizate pe la Casa Armatei sau Cercul Militar.

Pilot de încercare

A sfidat moartea când era tânăr și nu se temea de prăbușire. Tocmai de aceea a fost unul dintre puținii nebuni care s-au încumetat să fie piloți de încercare. A pilotat avioane construite în premieră de ai noștri sau avioane care ieșeau după reparații capitale de pe poarta mecanicilor de la Bacău, cei mai buni doctori în aviație la acea vreme.

În 1969 a refuzat încă o dată să se catapulteze, deși o paletă de a turbina MIG-ului 15 a cedat, iar motorul a murit. A reușit să aterizeze în siguranță, chiar pe pista școlii de aviație de la Bobocu. O reușită despre care a scris din nou presa internațională.

Despărțirea de zbor

După ce a trecut pe la toate bazele de aviație din țară, Șoni Mako a decis să rămână instructor la Școala de la Bobocu. A primit și el un apartament în blocurile cu patru etaje din centrul Buzăului, ca și Rakși. Acum erau și vecini. S-a retras de la manșă în 1981, după ce a învățat să zboare generații întregi de piloți militari și după ce strunit nu doar o pasăre de fier, așa cum visa în copilărie. Ci 25. Dintre care trei planoare, 13 tipuri de avioane clasice și nouă tipuri de avioane cu reacție, marea lor majoritate MIG-uri. În tot acest timp a adunat 4024 de ore de zbor și 12.153 de aterizări.

După ce s-a retras, Șoni s-a întors la sport. În tinerețe făcuse kaiac canoe 8+1 la UTA Arad, fotbal, handbal în 11 și tenis. Pe la 62 de ani își împărțea timpul între terenurile de tenis din Buzău și nepotul său, pe care îl învăța să meargă pe skateboard. S-a stins în 2015, când mintea puștiului devenit instructor la 19 ani uitase deja de sunetul apocaliptic al MIG-ului, de elevii care strigau în cor ”Să trăiți!”, de Zizi și chiar de Rakși.

Rakși nu l-a uitat. Și le spune acum tuturor: ”Mă, ce-am făcut eu cu Șoni Mako ăsta, voi nici nu visați”.

 

Fotografii din arhiva personală a familiei Mako, actualmente Maco.