”La Veneția apa canalelor pute îngrozitor, se fac cereri în căsătorie, iar hotelurile sunt infecte și n-au nici măcar televizor în camere”. Îmi tot suna propoziția asta în cap atunci când roțile avionului scârțâiau pe aeroportul din apropierea orașului plutitor.
O barcă a înghițit tot grupul din care făceam parte și s-a desprins ușor de mal. Omul de la timonă, un italian cu piele tăbăcită de vreo patru decenii de soare, purta un tricou cu gulerul ridicat, suficient pentru a distinge celebra siluetă a jucătorului de polo călare. O soluție de protecție împotriva soarelui care îți vânează ceafa, transformată într-o modă la fel de populară și elegantă ca șaorma cu ketchup și maioneză cu usturoi.
N-am mai simțit de multă vreme că inima a luat-o la galop, la auzul vizitării unui oraș. Sunt aceleași emoții pe care le-am trăit la Paris, în apropierea turnului Eiffel. Există orașe care îți ridică părul pe mâini și îți transmit o emoție greu de înfrânat. Iar Veneția se înscrie aici.
O sută de fotografii mai târziu, barca începe să se strecoare încet printre canale. Motorul toarce ca un uriaș motan leneș pe măsură ce barca se leagănă pe valurile străvezii, care sfârșesc izbite de pereții caselor.
Pe Grand Canal, adică o Dunăre ceva mai mică, străjuită de case muzeu și înțepată de alei curgătoare, e trafic intens. Zeci de bărci se scurg în sus sau în jos, stropind lemnul maroniu al bărcii. Acostăm în dreptul unor stâlpi albi cu o dungă roșie spiralată, asemănători batoanelor de acadele pe care le molfăiam în copilărie.
Palatul prăvălește deasupra mea un munte de marmură roșie, picturi uriașe, două scări cu balustrade mari și un balcon care îți taie răsuflarea. E la maxim zece metri deasupra apei și îți oferă imagine stanțată pentru totdeauna pe retină. Bulele unui pahar de prosecco sfârâie pe balustrada din marmură, așteptând să le sorbi. În vreme ce ochii tăi absorb detalii ca un burete, creierul tău face o descoperire istorică: Veneția este un oraș extraterestru. Doar o civilizație din altă galaxie ar fi putut construi acest furnicar plutitor. Sunt milioane de furnici, îngrămădite pe o scândură care plutește în Marea Adriatică.
Te desprinzi cu greu de cea mai frumoasă vedere de pe Grand Canal pentru te îmbăta cu lumina caldă a celui mai frumos apus pe care îl vei vedea vreodată. Lumina sângerie îmbracă uriașa cupolă a Basilicii Santa Maria della Salute, iar albul lăptos al Palatului Dogilor devine o margaretă într-un câmp de maci. Alte 100 de poze.
Soarele s-a ascuns dincolo de orizont, iar barca vireaza brusc stânga, pe un canal îngust. Este covorul roșu plutitor către Isola delle Rose, cea mai tânără insulă din laguna venețiană, născută la 1870. Barca pare că intră în hotel și nu e de mirare că mai faci doar câțiva pași până la recepție. Seara e învăluită în mirosul tare al gelurilor de duș Cavalli, în arome de parmezan, rucolla și aceto balsamic și în răcoarea brizei care foșnește frunzele de măslin (aici rodește primul ulei de măslne din Venezia). Iar clima blândă și curenții marini au dat naștere unei adevărate sere. Este cea mai mare diversitate florală din Veneția.
Dimineața poți lua micul dejun sub măreția palmierilor, poți să-ți apropii nasul de mirosul parfumat al lămâilor sau te poți ascunde de soare la umbra unor pini sau cedri. Iar dacă ai tras lozul câștigător și te nimerești în acea perioadă a anului o să te îndrăgostești iremediabil de puzderia de magnolii albe sau mov. Nu în ultimul rând, mulțimea de trandafiri înnobilează numele insulei.
O barcă lungă, vopsită în albul sclipitor care definește întreg hotelul, asigură transferul între oaza de liniște a fostei baze de tratament astmatic de pe Issola delle Rose și tumultul din Veneția. Poposește chiar în piața San Marco, în fața Palatului Dogilor. Albul impresionantei clădiri reflectă soarele verii și ochii aproape că îți lăcrimează.
E timpul să te pierzi printre străduțe, să te rătăcești ca un bezmetic, să alergi kilometri ca un șobolan printre galeriile nesfârșite ale orașului. Într-un colț al ascunsei biserici Madonna dell Orto sau biserica lui Tintoretto (familia celebrului pictor fiind îngropată aici), un cuplu de proaspăt însurăței chinezi se lasă imortalizați de aparatul fotografului pe care l-au adus la pachet cu trolerul uriaș de haine tocmai din îndepărtata Asie. Scena este vegheată de un călăreț cu turban, simbol al legăturilor comerciale străvechi dintre venețieni și popoarele din nordul Africii.
Primii gondolieri vor declanșa de zeci de ori camera telefonului tău mobil. Cu fiecare kilometru parcurs, ei devin însă un fel de taxiuri londoneze în capitala Angliei: un simbol care apare în miliardele de poze ale turiștilor. Cu tricourilor lor în dungi, cu pălăriile mari, își înfig prăjinile în apa străvezie, în vreme ce cupluri de amorezi fac poze sau se sărută în ochii sutelor de curioși de pe stradă.
O barcă plină ochi cu valize Louis Vuitton, din cele mai elegante nu din cele mai ostentative, acostează lângă stâlpii sub formă de acadele ai hotelului Danieli. Un adevărat muzeu care te face să stai mai mult cu ochii pe sus, la fantastica arhitectură din holul recepției. Decorul de film poate fi gazda ta dacă te descotorosești de aproximativ 1000 de euro pe noapte în plin sezon.
Lopățica doamnei Paula întinde cu greu un gelato di melone în cornetul fragil. Înghețata e cremoasă și lipicioasă. Nici urmă să se topească, deși afară sunt peste 30 de grade. E un extaz răcoritor, autentic și plin de energie pentru escaladarea podurilor care traversează canalele din Veneția. Podul Rialto, Ponte dei Sospiri, Ponte degli Scalzi, Ponte dellAcademia și futuristicul Ponte della Costituzione.
Când picioarele cer îndurare, te desprinzi cu greu de magazinele de suveniruri doldora cu sticlă colorată de Murano, și te oprești în piața San Marco. Neapărat la Caffe Florian. E suficient să te gândești că stai la terasa celei mai vechi cafenele din lume, iar dovada se află în ceașca ta frumos aurită, din care bei un Caffe Aniversario Florian 290 anni. Un amestec fantastic al celui mai bun espresso italian, cu lichior Aurum și Anisette Varnelli, ciocolată cremoasă și frișcă de casă.
Probabil Casanova și-ar fi dorit să guste și el din creația asta contemporană acum câteva sute de ani, când încerca să prindă în mrejele sale domnițele care poposeau la Caffe Florian. Era singura cafenea unde erau primite doamnele și domnișoarele, deci un adevărat ospăț pantagruelic pentru poftele celebrului curtezan, înfierat apoi câțiva metri mai încolo, în celula din Palatul Dogilor. La Florian se cântă divin la pian și vioară, iar acest serviciu, adăugat și el pe nota de plată pe bună dreptate, nu face altceva decât să te facă să închizi ochii și să-ți dorești ca sfârșitul lumii să nu aibă alt scenariu decât ăsta la care tu ești martor acum.
Ești trezit din visare doar de bătăile violente de aripi ale miilor de porumbei și de umbra întunecată a conștiinței care îți șoptește malițios că te afli la o terasă ascunsă în spatele unei biserici de pe Calea Victoriei. Lipsită de frescele colorate și splendoarea bizantină a bisericii San Marco, la care memoria ta se holba mai devreme.