O piatră în călcăi și mi s-a dus tot elanul. Anestezia pumnilor și dumnezeilor invocați de la Zamolxe încoace n-a funcționat. Abia valurile reci ale Mediteranei au fost compresa rece a asistentei cu… ochi mari. E mijlocul lui iunie și nu cred că apa trece de 18 grade. Așa că oricâte inimi ți-ai lua în dinți și oricâte urlete de samoan la pubertate ai scoate, tot îți bagi coada între picioare și te întorci la șezlong și la umbrela de paie.
Și pentru că e trecut de prânz, iar burta e deja plină cu creveți tăvăliți prin usturoi, salteaua moale a șezlongului te transformă în cel mai leneș animal de pe planetă. Pleoapele deja nu mai pot să înghită nemărginirea orizontului, așa că gura ți se întredeschide și iei poziția unui pui de curcă blegit, în grohăituri discrete.
Spre apus, când soarele ți-o face pe aia cu alba neagra (uite noru` , nu e noru`), îți mai umfli puțin boxerii în piscina încălzită. Sunt 21 de grade în apă și mă simt ca o focă. Cinci metri mai încolo, își rânjesc protezele în soare alte patru. Au pielea încrețită ca o cămașă abia scoasă din mașina de spălat. Briza aduce un aer de Neroli Portofino și suc de portocale. Cinci minute mai târziu, doamnele sunt pe mal, unde articulează engleza cu accent britanic, la pachet cu câteva beri. Băieții lor și-au prăvălit burțile peste câteva ziare și vorbesc despre meciul Angliei. Secția de geriatrie, construită în cel mai idealist mod cu putință.
Și când credeam că media de vârstă din jurul piscinei e cam aceeași cu aniversarea atacului de la Pearl Harbour, Mama Rusia salvează situația. O pereche de buze proaspăt injectate și un costum de baie ”cu totul”, pe lângă care se revarsă doi pepenași galbeni, crescuți în mediul controlat al unei clinici de înfrumusețare. Bucle blonde, ochelari Miu Miu ușor ascuțiți la colțuri și toate privirile băieților cu tricouri SOS.
Kempinski are o tradiție în servicii hoteliere care datează de prin 1897. În majoritatea cazurilor, numele alb pe fundal negru este flancat de patru sau cinci stele, iar mirosul blând de vanilie pe care îl găsești la recepție e la fel în orice hotel Kempinski din lume.
Până să ajungi pe plaja stropită cu nisip și pietre despre care vorbeam mai devreme, treci prin grădinile Edenului: un covor de iarbă proaspăt tunsă care îți masează tălpile goale, palmieri greoi și multe ulcioare de lut. O salbă de piscine luate cu asalt de tineretul anilor `30 și câteva baldachine pentru produsul chirurgilor esteticieni din Rusia.
Magia se întâmplă însă dincolo de pereții ca de plastilină ai hotelului La Bahia. Ești înconjurat de zâmbete și terorizat cu ”Ola” sau ”Buenos Dias”. În spatele ușilor găsești mereu camere cu draperiile trase. E răcoare și, atunci când cartela își găsește locul, apare magia luminilor așezate în așa fel încât devin memorabile. Și tot memorabil devine și contrastul dintre covorul moale și somptuozitatea marmurei din baie.
Spectacolul de lumini se continuă și seara, când piscinele sunt vopsite în albastru, iar felinarele îți luminează drumul prin grădină. Dincolo de geamurile barului deschis până târziu în noapte este concurs de beri la halbă, nasuri pudrate și pulovere din cașmir aruncate neglijent pe umăr.
