IMPORTANT: Pentru a înțelege mai bine tâlcul poveștii, vă recomand să luați lucrurile pe rând. Începeți întâi cu Arhitect pentru Ceaușescu și continuați apoi cu Minunile lui Budișteanu.
Aceeași sticlă de vin alb, o altă cutie cu bomboane și un buchet de remușcări adunate în cele aproape trei luni de când nu mai urcasem la etajul doi al vilei din Cotroceni. Alergi între nimicuri cotidiene și lași zile, săptămâni, luni până la următoarea întâlnire. Era deja primăvară când m-am prezentat sfios în fața ușii. Din nou amândoi, mai zâmbitori ca prima dată.
Înfloriseră până și ghivecele din hol, străjuite de bucăți mari de piatră, pe care domnul Budișteanu le-a încărcat în Oltcit-ul său atunci când au refăcut gardul bisericii Sfântul Gheorghe.
Soarele pătrundea cu ceva mai mult curaj în bibliotecă. Ștampila era gata, iar sutele de cărți își așteptau cuviincios rândul. Am primit iar prăjituri și un suc de portocale. Domnul Budișteanu, băutura lui secretă. Apoi doamna a rămas cu noi în bibliotecă și am povestit despre mașini. Iubea Mini, dar acum conducea un Tico. Auzise despre mașinile autonome și electrice. Ne-a lăsat însă în scurt timp, văzând că soțului îi sticleau ochii la farfuria cu prăjituri. Mici concesii.
Balerina din Moscova
Domnul Budișteanu a plecat să studieze arhitectura la Moscova. Terifiat, așa cum ar fi fost orice basarabean refugiat în România. A stat cinci ani, timp în care a cunoscut o frumoasă balerină. Nu era îndrăgostit, dar își dorea o relație ca orice om normal plecat de acasă cu anii. Fata avea mașină și o cameră în centrul Moscovei. Pe atunci, un apartament găzduia mai multe suflete. Era o chirie pe care o împărțeai cu niște necunoscuți. Atât de străini încât fiecare gătea într-o oală cu capac, închisă cu un lacăt. Nu erau vremuri ușoare, iar mâncarea era prețioasă.
La sfârșitul anilor de studii, tânărul Budișteanu a vrut să încheie amiabil relația de amor, însă a fost lovit în moalele capului de o cerere în căsătorie. Nu se aștepta la asta. El își dorea să se întoarcă acasă. Însă ”n-ai idee ce se poate întâmpla cu mintea unui bărbat după ce o femeie plânge toată noaptea”. A plecat la București, dar i-a promis că se va întoarce să facă nunta. Ar fi putut să se facă nevăzut în București, dar și-a respectat promisiunea. Moscova a fost locul în care a devenit soț pentru prima dată.
Au încărcat toate lucrurile, până și oalele cu lacăt, în Lada proaspetei soții și au apucat drumul spre România. Dincolo i-au așteptat însă problemele: rusoaica nu știa o boabă de română, iar asta a făcut-o să se izoleze. Budișteanu muncea din ce în ce mai mult. Divorțul era iminent, însă imposibil. Nu puteai abandona o fiică a Mamei Rusia. După eforturi îndelungi și insistențe la șefii săi, Budișteanu reușește să se despartă elegant de soția sa. Îi închiriază o garsonieră, însă fosta balerină nu se adaptează. Își încarcă toate lucrurile în aceeași Lada și se întoarce acasă.
Fata cu părul verde
A urmat o perioadă de libertate. Până în momentul în care i s-a oferit oportunitatea de a pleca, vreme de cinci ani, ca funcționar la ONU. CV-ul său avea o pată. Divorțase de o rusoaică, iar acum era necăsătorit. Toate motivele pentru ca, odată plecat în Statele Unite, să nu se mai întoarcă. A înțeles că nu va obține postul, așa că a plecat la pețit. Un bal al Facultății de Arhitectură și o fată cu părul verde. O fată pe care a invitat-o la dans și căreia i-a schimbat viața pentru totdeauna cu acel gest. Și-au dat întâlnire a doua zi. Au ieșit la o prăjitură și un suc în cofetăria de la etajul unu al hotelului Athenee Palace. ”Uită-te la mine. Nu am fost un bărbat extrem de atrăgător. Dar am reușit mereu să atrag femeile deștepte. Cu proastele nu mă descurcam deloc. Dacă reușeam însă o conversație, lucrurile mergeau ușor”, mărturisește cu un zâmbet abia potolit.
”Ce-ai zice dacă te-aș lua cu mine în America? Singura condiție ar fi să te căsătorești cu mine cât mai curând”, i-a spus Budișteanu la mai puțin de 24 de ore de când o cunoscuse. Fata cu părul verde n-a zăbovit. A spus un ”da” sincer, de parcă ar fi așteptat cererea în căsătorie de o viață. Arhitectul avea să afle mai târziu că viitoarea doamnă Budișteanu avea un talent fabulos de a negocia lucrurile în favoarea ei.
Cuplul și-a făcut actele și apoi a plecat la New York. Au urmat cinci ani în care cei doi au fost mai mult colegi de apartament, decât soț și soție. Ea detesta apropierea fizică și își făcea mereu de lucru prin magazine. Ba chiar începuse să studieze la Universitatea Columbia. Nu avea o altă ocupație, mai ales că biroul soțului era chiar peste drum. Și tot peste drum era și garajul în care își țineau un superb Pontiac Firebird cu care se plimbau în excursiile prin Statele Unite. Mașină aleasă tot de doamna Budișteanu, bineînțeles. În tot acest timp, capul familiei își împărțea existența între vizitele de lucru prin toate colțurile lumii și vizitele la Ambasada României, unde dădea declarații detaliate cu activitatea pe care o desfășura la ONU.
Întoarcerea în România
Cinci ani s-au scurs repede, iar domnul Budișteanu primise deja o ofertă de a rămâne în Statele Unite de la fundația Ford. Soția lui nici nu se gândea să se întoarcă în țară. Arhitectul român nu și-a mai dorit să devină refugiat politic a doua oară. Așa că a decis să revină acasă, pe pământul care l-a adoptat. Nu înainte de a-i găsi soției un apartament în New York, pe care i l-a plătit în avans. Și-a împachetat apoi cu grijă biblioteca și a expediat-o în țară.
”Stați puțin. Vreți să spuneți că asta e biblioteca de la New York”, am izbucnit cu ochii cât cepele. Da. Biblioteca în care stăteau zidite cărțile pentru basarabenii lui venise de peste mări și țări, tocmai de la New York.
Pentru ca soției să i se piardă urma și-au luat o ultimă vacanță înainte de a se întoarce în țară. Au mers în Florida, iar la întoarcere Budișteanu s-a urcat în avionul pentru Paris, iar soția sa a mers în garsoniera în care își mutase deja lucrurile. Arhitectul român plecat la ONU se întorcea acasă fără soție. Au urmat săptămâni întregi de persecutare, în care scenariul a fost unul singur: soția mea a rămas în Franța, să viziteze castelele de pe Valea Loarei.
E fix. Ceasul începe să imite trilul unei mierle. În locul orelor este câte o poză cu o pasăre. ”Să vezi când ești în toiul nopții și te trezesc cine știe ce sunete”, mă lămurește gazda. E un ceas ieftin pe care l-a cumpărat într-unul din pelerinajele sale.
O nouă viață pentru doamna Budișteanu
În vreme ce el n-a avut voie să iasă nici până la Ruse din cauza formulei incomplete în care s-a întors în țară, soția sa și-a refăcut viața în America. Cum a știut mai bine. Cu unul dintre colegii de la Universitatea Columbia, om de afaceri prosper, cu iaht și vilă în Florida. O vilă care l-a lăsat cu gura căscată pe el, un arhitect care văzuse aproape tot globul.
Fosta soție se stinsese de curând. Abia dacă trecuseră șase luni de când pierduse lupta cu cancerul. Era ușor trist când vorbea despre asta.
Și de la femeile din viața lui am cotit-o din nou spre cărți. Și apoi iar la femei. ”La mine în casă cărțile se înmulțesc. Dacă las una pe masă vreme de câteva zile mai apar alte trei sau patru. La nevastă-mea se înmulțesc rochiile”, zice râzând, cu o voce blajină. Eu mă ridic să plec, iar el mă conduce prin armata de suveniruri culese de prin toată lumea.
Suveniruri din toată lumea
”Uită-te la mexicanul ăsta gras. Nu face doi bani. E un kitsch. Am dat trei dolari pe el. Dar pentru mine valorează mult mai mult decât atât. Știu că l-am cumpărat din Ciudad de Mexico. Țin minte până și taraba. Până la urmă contează valoarea pe care i-o acorzi tu acelui lucru”. Îmi arată apoi un dragon sculptat în lemn. ”Știi ce e atât de special la sculptura asta? Faptul că bila pe care o ține între dinți a fost sculptată chiar acolo. Și nu i-o poți scoate din gură”.
Se oprește apoi în fața unei piese de mobilier. ”Știi ce e asta?” Strâng din umeri și mormăi un ”Nu știu”, conștient că orice aș scoate pe gură ar profana obiectul din fața mea. Lămurirea nu întârzie să apară: ”E o valiză. Știu că pare ciudat, dar are și mânere. Pe vremea când a fost făcută nu existau valize Louis Vuitton. Existau aceste cutii, cu sertare îmbrăcate în piele colorată. Erau transportate de servitori atunci când stăpânii plecau la drum cu trăsura, nu cu mașinile.”
Îmi întinde apoi două cărți de-ale sale și mă roagă să aștept până mă ”notează”. Are un tabel în care a trecut toate numele celor la care au ajuns cărțile sale. ”Până și Bârsan e aici. Ce m-a păcălit. N-ar fi trebuit să-i dau cartea”, își zice cu amărăciune.
Nice article !