IMPORTANT: Dacă vreți să aflați cine este Gary, ar fi bine să aruncați un ochi și aici: Gary Humphrey, un tată supraviețuitor
La masa noastră apare o sticlă de Aqua Carpatica. Începe să se plimbe și să se golească încet. Gary își înmoaie tot mai des buzele arse de soare în PET-ul cu băutură spirtoasă, pe care adunătura de oameni pestriți din jurul lui o numește “pălincă”. Engleza capătă un accent pe care nu l-am mai auzit pana atunci și Gary zâmbește mai mult. Și-a ieșit ușor de sub carapacea groasă de Galapagos și povestește. Mult. Întâmplări de prin toate colțurile lumii, ifosele actorilor pe platourile de filmare.
Am doar două urechi pe care le ciulesc mai tare. Creierul începe să toace cu conștiinciozitate fiecare cuvânt pentru a-l arunca în dulapul memoriei. A fost consultant și pentru Top Gear, oferindu-le informații prețioase producătorilor BBC pentru câteva episoade filmate de Jeremy Clarkson și echipa în condiții dificile.
Condiții dificile a întâmpinat și în deșertul din Nevada, unde s-a lăsat târât de câțiva prieteni care voiau să-l mai însenineze după divorț. Au luat un avion până la San Francisco și de acolo au închiriat o rulotă mare. Nu era tocmai o excursie de supraviețuire, dar au făcut provizii pentru o săptămână.
Mic dejun englezesc
Au fost șapte zile efervescente, pline de amintiri vagi, de mahmureală și de dureri de cap. Au fost însă și dimineți frumoase, rotunde, cu păr cârlionțat și piele de abanos, coapse lungi și buze groase. N-au avut un nume și nici măcar un loc la masa lor improvizată din fața rulotei. Au apărut și dispărut ca fulgerul, deși în deșert nu plouă aproape niciodată.
Dimineață fără durere de cap, dar cu o foame de lup. Câteva ochiuri sfârâind în tigaia încinsă, bacon sfâșiat și hârjâitul metalic al conservei care cedează sub lama cuțitului său, de care nu se desparte niciodată. Un mic dejun englezesc, stropit cu cafea neagră, fără lapte și doar cu o linguriță de zahăr.
Gary vrea să se așeze la masa improvizată, însă privirea îi pică pe omul tatuat care se sprijinea de tabla rulotei, încinsă deja de soarele dimineții. Cu ochii strânși, buzele arse de soare și o piele care își pierduse de mult culoarea inițială sub acul zecilor de tatuaje, omul întreabă într-o engleză perfectă: ”Visez?”. Gary și-a tras un scaun și apoi l-a privit fix. Musafirul apărut din senin s-a așezat și el la masă și au înfulecat împreună ouă ochiuri, bacon și fasole. În tot acest timp mormăia: ”Am fumat prea mult. Nu e adevărat. Mă mai ciupesc încă o dată”.
”Omul care arde”
Burning Man are loc în fiecare an la sfârșitul lui august, din 1986 încoace. Fără întrerupere, vreme de 30 de ani. În 2015, aproape 70.000 de oameni au luat parte la festivalul care se desfășoară pe câțiva mii de metri pătrați din deșertul Nevada. Totul a pornit de la un om construit în întregime din lemn, înalt de aproape trei metri, pe care doi americani l-au ars pe plajă ca o formă de exprimare liberă. De la an la an, omul de lemn a devenit tot mai mare și a căpătat diverse forme. De fiecare dată însă, deznodământul a fost același: a ars complet.
Astăzi, Burning Man se întinde pe durata a șapte zile și adună zeci de mii de oameni din peste 60 de țări ale globului. Toți sunt acolo, în deșertul sufocant pentru a renunța la regulile unei societăți sufocante și pentru a se dedica trup și suflet comunității care se naște în Black Rock City. Așa se numește orașul temporar, creat în mijlocul deșertului, care dispare complet după șapte zile. Sunt mii de corturi și rulote, aliniate frumos, pe alei improvizate. Există până și poliție, pompieri sau echipe medicale.
Dincolo de organizarea exemplară, la Burning Man apar o mulțime de mostre de artă contemporană: sculpturi, peisaje selenare și mașinării uriașe construite din oțel care iau forma unui păianjen sau a unui cal. Hainele sunt opționale, însă accesoriile și excentricitățile sunt obligatorii.
Dragostea curge liber și fără obligații printre alei, deșertul care n-a văzut ploaie suge cu poftă orice strop de alcool risipit de vreun frenetic, tatuajele se amestecă în cel mai colorat tablou pe care l-ai văzut vreodată, iar serile sunt luminate de sutele de focuri la care se cântă, se dansează și se privesc stelele. O utopie minunată care durează șapte zile și care se termină apoteotic cu un incendiu monstruos, care face din Sodoma și Gomora niște tragedii demodate.
Nu știu câți oameni au fost în anul în care Gary și prietenii lui au luat parte la Burning Man, dar numai unul singur a fost suficient de norocos să găsească rulota lor fix atunci când ouăle și baconul terminaseră de sfârâit.
