Incubator de talente

Cred că ploua cu găleata când am intrat prima dată. Mă simțeam puțin rușinat de apa care se scurgea din mine ca dintr-un câine plouat. Din fericire, n-am întors nici o privire. Toți se holbau în ecranele lor sau sorbeau din paginile vreunei cărți. Citisem un titlu sau cel mult două propoziții despre locul ăsta, decorat puțin industrial, îngrămădit, cu mese și pahare din Ikea. Fiecare era în filmul lui. Aveam să aflu mai târziu că îți poți auzi gândurile chiar dacă stai lângă un necunoscut sau fețele din jurul tău sporovăiesc în toate limbile pământului, ca în Turnul Babel.

E un aer de concentrare, conștiinciozitate și detașare de tot ce se întâmplă în jurul tău. La masa de lângă un actor de teatru dă un interviu, dincolo de ecranul laptopului meu se țese o ședință de redacție pentru o revistă de business, un domn înalt și chel se plimbă, gesticulează și vorbește în germană, iar un băiat priceput la programare se lasă chinuit de o tânără dornică să se expună online în creațiile sale vestimentare.

E un incubator de idei noi. Și vezi atâtea joburi libere, unele conectate printr-o simplă pereche de căști și o engleză perfectă la mecanismul complex al unei multinaționale. Realizezi că microbii aceia numiți ”freelancer” sau ”remote worker” mișună periculos și în București.

Sunt zile în care e soare și ți-ai dori să existe o terasă ceva mai mare. Geamurile de la stradă spală însă mesele și pletele hipsterilor într-o lumină caldă. Mai răsfoiești un New Yorker, mai arunci ochii pe DOR, te holbezi la expoziția de schițe din care cineva a cumpărat două trei planșe sau poate tresari atunci când un bărbos dă ușa de perete și intră ca la el acasă scuturându-se de zăpadă.

Asta în cele câteva secunde în care mintea ți s-a deconectat de la șirul ideilor, ajutată de conexiunea oscilantă a internetului. În fond, sunt atâtea laptopuri și conferințe încât e greu ca pânza să-i susțină pe toți.

Nu găsești chiar cea mai bună cafea din oraș (laptele e însă delicios), e mai mereu aglomerat, de multe ori mai găsești câte un curios care aruncă ochii fix pe ce scriu acum (ce te uiți mă?), strălucirile feminine sunt rare (motiv să te concentrezi mai bine), iar scaunele și băncile îți lasă ca amintire o durere de fund (asta dacă nu cumva ai avut noroc și ai prins o pernă).

Dincolo de toate astea, M60 rămâne mereu un birou care miroase a cafea, un incubator de talente, cu mii de idei și personaje delicioase. Și cu biscuiți moi și proaspeți.

Credit foto: Nicoleta Fotiade, Alex Gâlmeanu, M60