Cu ce am rămas după vizita în Republica Moldova

Am niște emoții ca la prima teză din clasa a cincea. Țin prea mult la sticlele culese din Republica Moldova, pe care le-am înșirat în spate. „E doar vin”, ar putea spune unii. E mai mult decât atât. Sunt amintiri capsulate cu dop de plută, sunt arome și mirosuri din țara pe care am descusut-o în ultimele opt zile.

Vameșul român este însă îngăduitor. Ne întreabă una, alta despre maraton și apoi ne urează „Drum bun”. Ce ușurare. Am scăpat de „teză”, așa că cei peste 300 de kilometri până la București par floare la ureche. Cu fiecare kilometru înghițit de roțile dințate ale Navarei, derulez cu greu filmul ultimelor zile. După Prima mea zi la Chișinău, vine întrebarea:

Cu ce am rămas după vizita în Republica Moldova?

– Cu verdeață. Luna mai, cea în care înverzește totul, pare a fi vinovată de tabloul colorat pe care l-am descoperit prin văi și dealuri. Moldova nu este o țară muntoasă, însă dealurile sale oferă deseori o perspectivă de ansamblu pe o rază de câțiva kilometri. Practic, te cocoți pe un deal și privești lumea de sus.

– Cu soarele blând al unei dimineți de marți. Poate cea mai frumoasă dimineață de marți din ultimii ani. Razele care au scăldat în lumină ca un reflector divin masa lungă de lemn, pe care erau înșirate străchini de lut, un boț de mămăligă, plăcinte cu brânză și gemuri din cele pe care ai vrea să le scoți cu mâna din borcan: caise, prune și zmeură. Bonus, clătite micuțe, îngălbenite cu ouă de casă. La toate acestea se adaugă mărețul Nistru și valea lui stufoasă.

– Cu izul de mucegai și gustul înțepător de rachiu gustat în crama casei Hanganu. Am nesocotit sfatul lui Anatolie și am pășit în crama unui alchimist moldovean, care transforma orice plantă sau fruct într-o licoare magică. Și magic mi-a uns gâtlejul cu lichior de mălin, zmeură, vișin, gălbenele și câte și mai câte drăcovenii de le-am uitat numele. Strategia? Cu fiecare păhărel, licoarea devenea mai bună. Nea Sergiu Hanganu se apucase de încropit lichioruri de vreo câțițva ani, sătul ca turiștii să laude doar iepurele din cuptorul soției.

– Cu mămăliga aburindă, trântită pe un fund de lemn și tăiată mereu cu o ață albă

– Cu sarmalele mici, cât un bob zdravăn de fasole, făcute însă fără carne. Și, de la ele, cu întrebarea simplă: Cine are răbdare să le înfășoare pe toate?

– Cu gropile care ne-au zdruncinat tot drumul și cu care aș fi făcut record de puncte pe Waze dacă le-aș fi semnalizat

– Cu praful gros ridicat pe drumurile cu „prundiș” (pietruite) din Republica Moldova. Praf înfipt bine în filtrele lui Ranger, Navara și Hilux și mai apoi în nările noastre, devenite din ce în ce mai uscate.

– Cu imaginea unui pescar pe jumătate gol (care căuta peștii unui pârâu de munte) și cu strigătele sale nervoase de fiecare dată când una dintre mașini traversa vadul și tulbura luciul apei.

– Cu albastrul caselor sărăcăcioase, înșirat cu o bidinea rară pe pereți de paiantă. Var cu piatră vânătă, în antiteză profundă cu turlele aurite și strălucitoare ale bisericilor din sat.

– Cu asprimea peretului ruginit din oțel, descoperit la primul nivel al unui fost buncăr sovietic. O monstruozitate construită de ruși în vreme de foamete, de teama unui al treilea război mondial. 30 de metri în diametru, 60 de metri în adâncime și hăul aferent, cu un fund pe care abia puteai să-l cuprinzi cu privirea. Alte două cercuri din beton armat înconjurau blocul din oțel, iar un capac de beton, gros de trei metri, ar fi trebuit să fie tamponul care ținea rachetele departe de cei 200 de oameni din interior. 12 etaje, dintre care ultimele două inundate, o beznă pe care o tăiai cu cuțitul, un ecou metalic și sumbru și o întrebare pe care ți-e frică să o rostești: „Cum ar fi dacă?”

– Cu mirosul de mare venit tocmai de la Odessa pe prispa casei de la Et Cetera, o vinărie nouă, aflată la doar 7 kilometri de granița cu Ucraina. Dar despre asta vorbim într-o poveste viitoare.

– Cu pata de Saperavi câștigată de pe dopul unui butoi cu vin din crama ascunsă a celor de la Purcari. Zeci de butoaie și mii de sticle înșiruite cronologic pe holuri înguste, luminate din podea. Și despre asta vom povesti într-un articol separat.

– Cu mutrele acre ale femeilor găgăuze de la hotelul în care ne-am cazat în Comrat. Și cu imaginea carafelor de zaibăr înșirate triumfal pe masă, ca o adevărată licoare a zeilor. Dar zaibărul, tot zaibăr rămâne.

– Cu Turnul Eiffel din Corjeuți, un sat în care mai toți sătenii au început să-și ridice case ca-n Franța cu banii câștigați în Paris. În plus, este satul cu două curse săptămânale între Corjeuți și capitala de pe Sena.

– Cu geometria perfectă a formelor din grădina exterioară de la Castel Mimi. O construcție impresionantă, care m-a dus cu gândul la imensa grădină a Palatului Shoenbrunn din Viena. Dincolo de copleșirea vizuală, Castel Mimi ascunde asprimea, corpolența și gustul de mure într-o sticlă de Roșu de Bulboacă. Cel mai reușit soi al lor.

– Cu zâmbetele bătrânilor și copiilor pe care i-am întâlnit pe drum, pe ulițele unor sate vechi. Și cu steagul Americii imprimat pe șorțul mamaiei din imagine.

– Cu mirosul de benzină izvorât din rezervorul unei benzinării înghețate în timp.

– Cu ospitalitatea celor care ne-au primit la ei acasă, ne-au așezat la masă și ne-au turnat licori magice în pahare.

– Cu o serie de cuvinte, arhaisme sau regionalisme, pe care le uitasem:

colb = praf
glod = noroi
s-a mântuit = s-a terminat
evacuator = mașină de tractare
viceu = WC
prundiș = pietriș

– Cu vântul prin păr în atașul unei motociclete Ural veche de 60 de ani. Dar despre asta și despre restaurarea motocicletelor rusești vechi, într-un articol viitor.

– Cu imensitatea elefantului din Butești, o formațiune stâncoasă de pe marginea unui pârâu, cu peșteri scobite acum sute de mii de ani.

– Cu imaginea caschetelor verzi comuniste ale vameșilor de la granița cu Transnistria. Sub cozorocul ars de soare am găsit fețe împietrite, zugrăvite cu ură și o rusă vorbită la perfecție.

– Cu fața încrâncenată a bătrânului regăsit pe afișul care sărbătorea Ziua Victoriei.

– Cu dorința de a vedea că mâinile celor două surori se strâng și nu-și mai dau drumul.

Întregul film al expediției din Republica Moldova îl găsiți pe Automarket.

Fotografiile monumentale: Alex Bred, Ciprian Mihai. Fotografiile proaste: Subsemnatul

Aș vrea să le mulțumesc încă o dată celor care mi-au fost alături în cele opt zile petrecute în Moldova. I-am citat pe Facebook, o să-i reiau aici:

– Ilie Toma, creierul din spatele operațiunii monstru și fratele de suferință alături de care am scris în fiecare seară până la 2:00 AM
– Dan Untură, “Antena principală” a expediției, omul care ne-a condus în buncărul sovietic și apoi ne-a picurat ușor în sânge dragostea pentru Moldova și motocicletele vechi.
– Anatolie Untură, pentru toate lecțiile de istorie primite și pentru grija față de cei pe care noi i-am fi colbuit fără remușcări.
– Adrian Radu, pentru toate mările pe care le-a deschis precum Moise și pentru “șarichi”
– Sasha Lopez (Serioja pentru cunoscători :)), pentru că a încercat mereu să ne facă să mâncăm sănătos și a întreținut mereu atmosfera echipei
– Alex Bred, pentru instantaneele senzaționale din timpul expediției și umorul molipsitor
– Eugeniu Sidorcenco, pentru suportul logistic și pentru internetul pe care ni l-a injectat în telefoane
și
– Ciprian Mihai, nebunul cu care mă suport de atâția ani și care tratează fiecare poză ca pe un plan de cucerire a Germaniei în al doilea război mondial
#pickupmaraton2017 over and out