Pe măsură ce dădeam drumul frânei și lăsam mașina în pântecul șarpelui care cobora dinspre Predeal spre Comarnic, priveam cu nostalgie la popasurile în care spiritul mercantil românesc nu a văzut mai departe de săbii chinezești de plastic, table, blăni de oaie, vârtelnițe și țoiuri de țuică.
Am zis nostalgie pentru că un exercițiu de imaginație proiectează extincția acestor forme de comerț primitiv, odată cu inaugurarea autostrăzii București-Brașov. O să avem și noi autostrăzi. și drumul național o să fie uitat, așa cum a fost uitat și Route 66. Și toate hanurile și benzinăriile actuale o să fie doar niște mărturii ruginite ale acestor vremuri. Și o să apară magneți de frigider și plăcuțe de înmatriculare cu DN1. Așa cum au apărut și cu Route 66. Și o să apară forme de artă contemporană pe vechea rută, doar așa, ca să mai atragă turiștii în zonă. Așa cum a apărut și Cadillac Ranch, prin 1974.
Un grup de artiști, denumit Ant Farm, din San Francisco, și-a dorit o expresie nonconformistă a epocii de atunci. Cei trei artiști, Chip Lord, Hudson Marques și Doug Michels au vrut să dea naștere unei forme de artă contemporană și au avut sprijinul miliardarului Stanley Marsh al III-lea, descendent al unei familii care a descoperit petrolul în Statele Unite.
Hipiot ca și cei trei, Stanley a decis să fumeze împreună cu ei și să le finanțeze nălucile. Așa că a cumpărat zece Cadillac-uri pe care le-a dus în deșert. A îngropat apoi jumătate din caroserie în pământul arid, lăsând să se vadă doar fundul care a scris istorie. Acel ”tail fin” pe care americanii l-au iubit și pe care producătorul american l-a dat istoriei auto.
Artiștii au muncit mult să îngroape de la un Cadillac Club Sedan din 1949 la un Sedan de Ville din 1963. Însă, după ce au terminat, lucrarea lor artistică s-a transformat imediat într-un loc de pelerinaj. Oamenii se opreau să scrie ceva pe ele sau rupeau câte o bucată drept amintire.
În cei 42 de ani scurși de atunci, oamenii și-au făcut un obicei: se opresc mereu în mijlocul deșertului să privească de aproape opera de artă. Și mulți aduc cu ei un spray colorat. De-al lungul deceniilor, caroseriile au văzut milioane de înscrisuri. Din când în când, cineva vine și vopsește scheletele de metal în alb. Culoarea nu este decât o invitație la creație.
Se spune că la Cadillac Ranch e bine să faci rapid o poză desenului tău pentru că într-o oră el va fi acoperit cu altul. Artiștii, europeni sau americani, vin acolo mereu. Chiar dacă tot timpul miroase a vopsea, chiar dacă e noroi atunci când plouă, chiar dacă amiaza poate aduce o arșiță insuportabilă și un praf înecăcios.
Un praf înecăcios, asemeni celui din deșertul Nevada, unde se pregătește o expresie artistică similară. Cele zece Cadillac-uri îngropate cu capota în pământ vor renaște sub forma unor vehicule electrice, prietenoase cu mediul. Anul acesta, festivalul Burning Man, despre care povestea Gary într-un articol trecut, va recrea propriul său Cadillac Ranch. Într-o formă modernă.
Din rămășițele unei industrii auto consumatoare de petrol, renasc automobile noi, electrice, fără nici un impact asupra mediului înconjurător. Burning Man încurajează orice formă de expresie artistică, iar Electric Renaissance, așa cum se numește proiectul temerarilor americani (pentru care poate dona oricine), se încadrează.
Pentru că nu au reușit să strângă 250.000 de dolari, oamenii s-au gândit la o abordare ceva mai accesibilă și prietenoasă cu mediul. În loc să îngroape un Tesla Model S, un BMW i3, un Nissan Leaf sau un Chevrolet Volt, americanii vor înfige cu fundul în pământ replicile la scară naturală a celor mai populare mașini electrice. Toate construite din lemn. Și toate cu botul în sus, orientate spre cer, spre viitorul electric al mobilității.
Numele festivalului, Burning Man, subliniază soarta celor 10 replici. Incendierea lor totală, pentru a dovedi că o mașină poate să se reîntoarcă în natură fără un impact nociv.
Și când să-mi închei pledoaria verde, poc! Mașina neagră din fața mea tocmai ce a zămislit o cutie de Cola, care zboară acum către o existență în rugină printre brazii care îmbracă DN1. Probabil că reciclarea mașinilor nu ne va salva de nevoia de reciclare a oamenilor.
