În drumul care urcă spre cei 3500 de metri ai refugiului Punta Helbronner, respiraţia devine grea. Ca şi cum ai vrea să termini de alergat ultimul kilometru, dar plămânii tăi cedează. Privirea e copleşită şi ea de valurile de alb, de întinderea nesfârşită de stânci, de culmile muntoase. E ca şi cum ai privi lama unui fierăstrău de la nivelul mânerului. Atâtea vârfuri de 4000 de metri.
Acolo, sus, pe banca platformei metalice, unde se poate improviza în doar cinci minute un heliport, realizezi cât de aspră poate fi palma pe care o primeşti din partea naturii. E un soare puternic pentru perioada aceasta a anului, însă fiecare adiere a vântului te scufundă parcă în azot lichid. -30 de grade instant. Iar dacă îţi arunci privirea către acoperişul Europei, fundalul ceţos îţi trimite fiori de gheaţă până în ultimele vase capilare.
Noroc că la baza platformei e cald şi bine. Restaurant, magazin de suveniruri şi multe poveşti. Oricât de primitor ar părea, nu poţi să nu te gândeşti cum este să petreci o noapte aici. E o linişte de mormânt? Se aude doar şuieratul vântului? Muntele are fantomele lui?
Un simplu paznic
Un sigur om rămâne în urmă. Cel care trebuie să rămână de gardă. Adică un paznic. Dar nu acel paznic suspicios și zelos, fricos şi de umbra lui, prin cine ştie ce hală părăsită a unei uzine românești ridicată înainte de `89. E un om al muntelui, care inspiră calm aerul rarefiat al ”nebunului de alb”. E un om care nu se sperie atunci când în miez de noapte, într-o pustietate sahariană, aude bătăi disperate în uşă. E un om care salvează viaţa celor blocaţi pe munte sau blocaţi în încrederea că vor smulge o victorie în fața naturii.
Dincolo de uşa în care vântul loveşte asemenea berbecilor romani, gardianul, omul muntelui, a descoperit viaţă. Îngheţată, hipotermica, disperată, plânsă. A găsit și a dat viaţă. O a doua şansă.
Un simplu turist
Atunci când nu devine Mesia pentru cei rătăciți printre creste, paznicul e un om ca oricare altul, un turist hipnotizat de frumuseţea Muntelui Alb. În fiecare zi. Vreme de 20 de ani şi vreo 7000 de nopţi. Aproape toate s-au încheiat la fel: cu o fotografie făcută dimineața.
Exact. De 20 de ani, omul muntelui, condamnat să-şi petreacă noaptea doar alături de Muntele Alb, nu își poate stăpâni pornirea unui turist chinez și face o fotografie zorilor care învăluie versanţii în lumina sau în nori pâcloși.
L-am întrebat de ce nu publică o carte sau măcar un album foto. Pozele sunt dovada înrudirii sale cu muntele, cu vârful, cu familia sa de la 3500 de metri. Și nimeni nu publică o carte cu toate pozele familiei. E prea intim.
