Părea aproape ireal. Parcă şi Arcul de Triumf se vedea în ceată. Zgomotul baritonal al motorului V8 şi miile de francezi adunaţi pe Champs Elysées făceau însă ca totul să pară atât de real. Micile steaguri americane arborate pe capotă fluturau a victorie.
Cuburile de granit care îl zdruncinau pe Ike şi cele două tone de metal nu ştirbeau din impozanţa Cadillac-ului vopsit în verde măsliniu. Toate elementele cromate, până şi logo-ul, fuseseră vopsite în această culoare de război, pentru a nu reflecta lumina şi pentru a camufla cât mai bine limuzina.
Kay nu înţelegea nici până acum că războiul se terminase, iar cel de pe bancheta din spate, Ike, era artizanul eliberării Franţei de sub ocupaţia germană, cel care a întors soarta razboiului. Un război pe care Kay începuse să îl guste încă din 1939, când lăsase scena şi viaţa boemă pentru a se înscrie în rândul Trupelor Britanice de Transport Mecanizat. În 1940 şi 1941 sirena ambulanţei pe care o conducea n-a tăcut. Timp de 71 de zile, cât a ținut bombardamentul german care a zguduit Londra din temelii. Din văzduh ploua cu bombe, iar ambulanţa sa culegea roadele. Şi-a zis de multe ori că mai bine rămânea în Irlanda, alături de părinţii săi.
S-a specializat rapid în transportul răniţilor prin Londra, pe întuneric sau prin ceaţă lăptoasă. Ştia foarte bine străzile şi scurtăturile. Atunci, în nopțile alea pâcloase, când exploziile aduceau foc şi urlete disperate, Kay nu se gândea că o să schimbe volanul unei ambulanţe cu cel al unui Cadillac.
O limuzină americană, cu panouri de oţel pentru a opri gloanţele, construită în anul 1942, un an în care toţi constructorii de peste Ocean au lăsat producţia auto deoparte, încercând să sprijine armata Statelor Unite. 1942 este anul în care puţinele maşini construite în SUA nu au putut fi comandate cu elemente cromate. Comisia Producţiei de Război le-a interzis producătorilor să folosească până şi stocurile deja existente. Astfel s-a înlăturat orice concurenţă nedreaptă.
Când l-a cunoscut pentru prima data pe Ike (Dwight D. Eisenhower), era lesne de înţeles că picioarele îi tremurau. Avea cele mai mari emoţii din lume. A urcat însă repede în ierarhia celor din apropierea generalului. La fel de repede cum acesta a fost numit comandantul suprem al Forţelor Aliate. A fost lângă el când a luat decizii cruciale pentru soarta războiului. L-a ascultat după fiecare vizită printre soldaţi: “Nu îi pot privi în ochi pe băieţii ăştia, ştiind că îi trimit la moarte”, se confesa Ike cu o zi înainte de debarcarea în Normandia, după o vizită făcută în cadrul unei divizii de paraşutişti. 80% dintre “băieţi” nu aveau să se mai întoarcă acasă.
Astăzi însă, Ike zâmbeşte. Şi Kay zâmbeşte. Nu îşi imaginau că vor vedea vreodată Parisul din postura de învingători. Planurile lui Eisenhower erau însă mai importante ca acea zi. S-a smuls din vraja mulţimii adultoare şi s-a întors către Kay: “Kay, am planuri mari pentru tine. O să te duc la Washington”.
Dwight Eisenhower a ajuns la Washington. De două ori. Kay Summersby a primit cetăţenie americană şi a scris mai multe cărţi despre relaţia sa cu Eisenhower. Kay a primit o scrisoare de mulţumire din partea lui Churchill şi a fost una dintre cele mai decorate femei ale celui de-al doilea Război Mondial. Kay a fost actriţă, fotograf, model, dar a intrat în istorie cu o meserie asociată la acea vreme doar bărbaţilor.
