IMPORTANT: Pentru a afla cine sunt Chris și Ros e musai să faceți cunoștință cu ei în episodul anterior: Brexit în Lefkada.
”Cred că băiatului meu i-ar plăcea de tine”.
Ceaiul rece pe care îl sorbeam printr-un pai subțire țâșnește ca un gheizer către nările mele. Sunt la un pas să devin prima fântână arteziană cu ceai de piersici. ”Cum adică?” Ros ține să mă lămurească de parcă nu ar fi văzut niciodată capul blond al fetei de lângă mine, care se uită cu aceeași ochi mari.
”Băiatul nostru e gay. Am aflat cu câțiva ani în urmă. A fost mereu un copil sensibil, dar nu ne-am așteptat la asta. Nimic nu te pregătește pentru o astfel de veste. Chris a fost afectat la început, dar acum ne-am obișnuit amândoi cu ideea”.
Dincolo de masa de marmură, bărbatul de doi metri din fața mea pare ușor jenat de discuție, dar așterne un zâmbet cald și continuă: ”Trebuie să vină și el în concediu vara asta. Cu prietenul lui, probabil. Își închiriază un ATV sau folosesc motocicleta asta obosită pentru a bate insula în lung și în lat”, zice Chris, aruncând o privire leneșă către un KTM sprijinit de Ranger-ul cu volan pe dreapta.
Am uitat de limonadă și de apusul care însângerase pădurea de măslini din spatele nostru. Nici măcar nu clipeam în fața unor fețe calme, care vorbesc cu atâta seninătate despre copilul lor diferit. Un scenariu stigmatizant în țara porumbieră din care vin, doar o poveste diferită pentru cele două fețe arse de soare din fața mea.
Chiar dacă nu a călcat pe urmele tătălui, băiatul familiei din Jersey zboară la fel de des. Este însoțitor de bord la British Airways și bate lumea în lung și în lat. Așa cum au făcut-o și părinții lui. Spre exemplu, în urmă cu un an, Chris și Ros trebuiau să meargă în Cambodgia. Cu bagajele făcute și pașapoartele în mână au rămași blocați în Jersey de un viscol cumplit. Două luni mai târziu erau în Lefkada, consolându-se cu soarele primăvăratec al Eladei adoptive.
Chris a auzit de Transfăgărășan. I-ar plăcea să ajungă acolo cu motocicleta și chiar plănuiește o excursie anul viitor, împreună cu fiica sa.
Chris și Ros mai au și o fată, cu câțiva ani mai mare decât fiul lor. S-a căsătorit devreme, când încă era o puștoaică. Era îndrăgostită până peste cap de el. Pilot pe cursele de linie KLM, din aceași generație cu Chris și, culmea, cel mai bun prieten al acestuia. O văzuse crescând, iar acum se căsătoreau.
Pare halucinant, însă în fața mea găsesc aceleași fețe senine. Mica domnișoară a avut parte de o nuntă ca în povești. Un castel din Franța, o rochie de mireasă albă cu o trenă lungă, sute de invitați și o petrecere de pomină înșirată pe o peluză verde din Toscana. Îmi proiectez imaginea de basm în ochii albaștri ai unei mame care a plâns de fericire în ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă zi din viața fiicei sale.
Mariajul a durat doi ani. Scenariul se relua. Fata lor s-a îndrăgostit nebunește de o altă englezoaică, alături de care a fugit în Africa. Au făcut autostopul în Mali și Mauritania pentru a ajunge în Maroc. Aventura vieții lor și o povară sisifică pentru părinții care și-au anesteziat inutil îngrijorările cu telefoane sporadice și asigurări că fata lor e în siguranță.
Am lăsat naibii limonada. Astea erau povești de vin. Am smuls dopul de plută al unui rose parfumat, iar Chris a povestit cum s-a îndrăgostit de Ros, fata blondă de la un ghișeu al aeroportului din Jersey. Și-a adus aminte și de mama sa din Jersey și am râs cu poftă când am auzit că la 92 de ani, în fiecare duminică, se urcă la volanul unui bătrân Opel Corsa pentru a ajunge la biserică. Nu i-a plăcut în Lefkada: e prea cald, grecii sunt prea amabili, iar Chris și Ros au refuzat să o lase să conducă prin pădurea de măslini.
Ros dispare până în casă, iar Catarina o urmează instant, legată parcă cu un fir invizibil de brățara atârnată de gleznă. Se întoarce cu un borcan sigilat, în care e ceva ce seamănă a Nutella. Înfig lingura, iar toți se uită la mine ca la scena finală din Hamlet. Un amestec de acru și amar, de sos de soia cu melasă și fața mea e plină de grimase într-un fundal sonor cu hohote de râs incontrolabil. După fasolea de la micul dejun, Marmite e a doua ciudățenie englezească pe care nu pot să o înțeleg.
Abajurul rotund continuă să înmoaie pâcla. Încă o noapte cu lună plină. Ai putea crede că e dimineață. Ochii lui Chris mă privesc țintă. Seamănă cu pupilele dilatate ale Catarinei, dar strălucesc cu putere. Strălucesc la gândul că România, țara de unde venim și noi, este printre singurele în care pasărea de fier care îl bântuie continuă să mai zboare: MIG 21. Nu se gândește la momentul în care va închide ochii, dar când o face vrea să știe că a bifat o călătorie supersonică în avionul rusesc.
