Rolls Royce Wraith nu e Mașina Perfectă

Primești un frigider de carne dacă spui cuiva că ai condus un Rolls Royce. Sau o mulțime de onomatopee. Cam la fel de multe ca alea pe care le-am scos și eu când am deschis prima dată portiera lui Wraith. Îmi trosnisem una în rotulă. Bine, recunosc, eram în același timp ca un câine plin de bale în fața unei măcelării arăbești de pe Șoseaua Colentina.

M-a lăsat repede genunchiul pentru că mi-am frecat tălpile de covorașele din lână neagră vreme de cinci minute. Interiorul unui Rolls Royce este debusolant. La fel ca procesul verbal pe care îl semnezi fără să vezi că negația apare mai des decât inundațiile în sezonul musonic. Apoi te transformi din câinele bălos de mai devreme într-un rottweiler mârâitor când auzi: ”Înapoi până la 15:30 și maxim 150 de kilometri”.

Culoarea turcoaz, pielea albă, lemnul, inserțiile din aluminiu îți aștern rapid un Alzheimer de toată frumusețea și te lasă să te bucuri ca un copil tâmp de jucăriile adunate într-o mașină de aproximativ 300.000 de euro.

Dincolo de întrebări la fel de enervante ca un șut în fund repetitiv (cât bagă, cât costă, cât consumă), Rolls Royce îți așează în față și un test pentru spiritul critic. Dacă reușești să găsești defecte la mașina asta, înseamnă că ai demonstrat mai rapid decât Pitagora că teorema ”mașina perfectă” nu există.

Ușa care îți vânează piciorul de câte ori o deschizi face același lucru și de fiecare dată când o închizi. Butonul ascuns la baza stâlpului frontal închide portiera pentru tine. Trebuie doar să ai grijă să nu ții picioarele răsfirate ca o doamnă la ginecolog, altfel iar freci covorașele de lână ca să-ți treacă durerea de rotulă.

După ce te urci la volan și încerci din răsputeri să vezi ceva prin luneta îngustă atunci când dai cu spatele, o iei din loc, fără să știi că ai plecat cu toate privirile după tine. Și o să mai aduni câteva sute pe drum. De la șoferi de maxi taxi soioși, până la domnițe cu nasuri pudrate. Iar tu ești un Țiriac arogant care privește doar înainte, sau un golan cu foarte mulți bani, care a spart seiful lui tăticu`. Tocmai ai urcat pe cea mai mare scenă din București și te pregătești să primești un buchet generos de flori și roșii stricate. Adio, anonimat.

Din când în când, mai arunci un ochi în oglinda laterală din stânga ta, ca să nu uiți cine ești. Oricum e atât de mare și e montată în așa fel încât vizibilitatea ta în acel unghi este similară unei pături de lână trase peste ochi. Când nu te uiți în oglinda laterală, o cauți pe cea retrovizoare și dai cu ochii de o plafonieră ca cea pe care o găsești pe orice BMW sau Mini. E una dintre cele câteva concesii minime pe care trebuie să le faci la capitolul înrudire cu părinții. Deh, nici noi nu putem controla materialul genetic cu care ne naștem și pofta de vin cu cola.

Și când în sfârșit ai ajuns la destinație, iar fotograful te bâzâie la cap că trebuie să vă grăbiți, descoperi că portbagajul a rezervat pentru tine o altă surpriză: deși ai la dispoziție un spațiu care ar face invidios chiar și pe un șofer de Sandero (470 de litri), gura de încărcare seamănă mai mult cu gâtul unui pahar Erlenmeyer pe care îl spărgeam bucuroși în laboratorul de chimie.

Vară fiind, limuzina cu două uși va atrage și altceva în afară de priviri care te ștanțează ca un aplicator de etichete. Mai ales dacă ai ales ca ședință foto un loc la marginea pădurii. Muștele și bondarii vor da buzna ca musafirii nepoftiți care uită să mai plece. Și încearcă să ții afară gângăniile printr-o portieră de doi metri care se închide lent. E ca și cum ai încerca să prinzi fluturi cu un zbilț.

Dincolo de toate aceste mofturi de golan crescut în Dacie, Rolls Royce Wraith este o adevărată enciclopedie pornografică pentru cei care iubesc mașinile. Iar despre asa puteți citi în testul meu de pe Automarket. Sau dacă vreți un test video, există și testul din emisiunea La Volan.