Era trecut de 23:00 când ne-am ridicat de la masă și am ieșit în fața restaurantului. Adia un vânt răcoros, dar așa e mereu la Munchen. Chiar și vara e bine să ai un sacou sau un pulover la tine. Exagerasem cu felurile de mâncare și am luat-o la pas către Sofitel-ul de lângă gara centrală.
Am luat cu noi și doi trei ingineri de la Ford, care nu s-au descurajat de cele 20 de minute indicate de Google Maps. Ne-am luat cu vorba, ne-am oprit în fața unei vitrine unde se fălea un scaun sub formă de cârlig, și am sporovăit despre șansele lui Ford Edge în fața lui Volkswagen Touareg. În Marienplatz ne-am oprit să face câteva poze, ”dar petarda asta de telefon e certat cu lumina pe timp de noapte”. Lume multă chiar și la ora aia. Neobișnuit pentru Germania. Dar eram în inima Bavariei, într-un oraș turistic, deci era justificat.
”Ce viață au germanii”, ”nu uita ce cultură au ăștia”, ”e nasol că se închid magazinele la opt”, ”aș face un concediu aici”, ”nu știu cum trăiesc ăștia 80 de ani ani dacă mănâncă numai cârnați”, ”apropo ai auzit că OMS nu recomandă carnea procesată”. Și alte inepții pe care le debitezi la miez de noapte, după două trei pahare de vin, în timp ce stomacul tău învârte masa copioasă ca o betonieră care amestecă ciment.
Timpul trece, destinația e tot mai aproape. Cred că mai sunt vreo 700 de metri. Am lăsat în spate Marienplatz și aleea cu magazine. Abia dacă se mai aude și domnul care cânta la contrabas în intrarea unui magazin. E tot mai întuneric. Câte o șaormerie la colț de stradă atrage oamenii în jurul ei ca un bec economic țânțarii.
Discuția despre rețeaua de transport nemțească rămâne undeva în fundal, ca un televizor uitat deschis în sufragerie. Sunt tot mai multe chipuri care te urmăresc cu privirea. Nu sunt nemți. Nemții dorm de două ore. Ten măsliniu, bluze de trening, adidași colorați, burți, un kebab stors și voci puternice. ”Pun etichete”, îmi zic. Mă uit totuși în spate. Suntem în total vreo șase. Cu tot cu ingineri. Dacă n-aș fi venit dintr-o țară în care la fiecare colț cineva caută să te ”ardă”, elegant sau nu, probabil că n-aș fi făcut socoteala asta tâmpită.
Îmi miros mâinile. Încă se simte izul de portocală din săpunul Eau d`Orange Verte cu care m-am spălat la hotel. Același miros ca acum șase ani în Marrakech. Da. Am recunoscut privirile. Aceleași priviri dubioase care ne conduceau atunci pe lângă Koutubia Minaret către hotelul la care eram cazați: tot un Sofitel. Același lanț hotelier, aceleași săpunuri, aceleași priviri pătrunzătoare. Un deja-vu pe care nu-l mai trăisem niciodată la Munchen.
Ultima poveste, cea a lui Louis Delage, mi-a dat peste cap orele de somn. Așa că să fi fost vreo șapte când am ațipit. M-au trezit notificările CNN și BBC care zguduiau telefonul din temelii. A urmat un mesaj de la un vechi coleg căruia îi povestisem cu o zi înainte că Munchen-ul căpătase un aer oriental la ultima mea vizită. Mai puternic decât de obicei.
Atacul armat se petrecuse într-o zonă în care pulsează inima BMW. Fabrica, muzeul, BMW Welt, Olympiastadion pe care mă simțisem ca un erou. Toate erau acolo. Cu panică, cu poliție, cu circulație blocată și cu filmări ale atacurilor.
Munchen-ul a căzut stupid. Iar Germania a încetat să mai fie o fortăreață pe care eu o credeam de nepătruns. Plec la Paris peste două zile. Să vezi acolo distracție.
