Mâine ne trezim la 6:00 și după 12 kilometri de mers pe jos prin Paris, vreau doar să îmbrățișez mormanul de perne îngrămădite în vârful patului de hotel. Suntem cazați în Place de la Republique, la vreo patru kilometri de Champs Elysees și Arcul de Triumf. Colegii mai pufăie ultimele urme de tutun înainte de culcare și amân împreună cu ei îmbrățișarea pernelor.
Lângă cilindrul uriaș pe care se învârte reclama unui nou film semnat de Steven Spielberg, doi tineri încep să se smucească. Unul ceva mai măsliniu, cu barbă și un maiou alb trage de sacoșa de pânză pe care celălalt o strânge la piept urlând cât îl țin plămânii ”No, no, no”. Încep să se învârtă ca un titirez, fluturând pumni anemici care își găsesc cu greu ținta. Din spate aleargă un al treilea, fluturând asemeni Flăcării Olimpice o sticlă spartă. Ajunge în dreptul lor și încearcă să-l ajute pe prietenul cu maiou alb.
Cu o sforțare fantastică, care apare doar atunci când adrenalina îți oferă puteri nebănuite, victima reușește să se smulgă cu tot cu prețioasa-i plasă și să alerge prin mijlocul intersecției, printre mașini. Ceilalți doi îl ajung din urmă și îl proiectează pe caroseria din aluminiu al unui Pininfarina Bolore Bluecar, o mașină electrică pe care o poți închiria în Paris. Șoferul e împietrit la ropotul de pumni pe care tânărul îi primește. Sticla cea verde și spartă încă flutură amenințător deasupra capului, încercând să își găsească ținta.
De pe mașină, tânărul ajunge pe jos, unde începe să primească și picioare. Sticla e tot acolo și veghează cu strictețe orice abatere de la tratamentul animalic.
Ne-am îndepărtat de hotel și suntem la 10 metri de ei. Mă încearcă o urmă de eroism: să traversez strada și să încerc să opresc scena. Sticla aia verde și spartă îmi blochează însă orice capacitate de reacție. Rațiunea îmi dictează lașitatea.
Câțiva francezi coboară din mașini și de pe scutere, în timp ce maioul alb trage de victima sa prin mijlocul străzii, către un trotuar. Plasa din pânză rămâne însă la pieptul celui căzut la pământ. Realizez că sticla a dispărut, cu tot cu mânuitorul său, iar agresorul cu maiou alb este înconjurat de oameni. Țipă ”Voleur, voleur” și trage în continuare de plasă. Ba chiar îi sfâșie tricoul celui de la pământ, care se zbate în convulsii.
În secunda următoare, mâinile lui Rashid îl proiectează pe agresor în geamul lateral al unui Renault Scenic. Băiatul cu maiou alb face greșeala să se apare și cele 100 de kilograme de mușchi ale Rashid-ului apărut din senin, chel și cu barbă atent conturată, varsă doi trei pumni care-l trimit la pământ. Se ridică cu agilitatea un vițel abia fătat. Rashid se oprește în strigătele prietenei sale. Continuă însă să îl țină pe agresor departe de trupul celui întins pe trotuar, care a rămas fără un pantof, iar șosetele albe i s-au murdărit în încercarea de a fugi.
O doamnă sună la poliție și ne aude vorbind românește. ”Tocmai am revenit și eu din Italia. Am stat acolo vreo două săptămâni. Am sunat la poliție și pompieri. Trebuie să ajungă”.
Le-a luat însă vreo 10 minute să ajungă. Primii au fost pompierii, un fel de SMURD la noi, care au acordat îngrijiri medicale. Între timp, agresorul reușește să se desprindă de lângă Rashid și să îi smulgă victimei ceasul de la mână. Se bate apoi cu mâinile în piept și zice că e mulțumit. S-a răzbunat pe presupusul hoț. Patru ofițeri de poliție coboară dintr-un Peugeot, cu mâinile pe arme. Unul are în cealaltă mână un spray cu piper. Agresorul se agită și scoate actele. E marocan.
O polițistă vine spre grupul nostru și ne cere să plecăm. Încerc să-i spun în engleză că au fost doi agresori și că mai era acolo și o sticlă. Mi-a răspuns scurt: ”Bye”. Deci înțelegea engleza.
A doua seară
A doua seară în Paris, același hotel, aceeași țigară de dinainte de culcare. Un bărbat cu blugi care îi atârnă atât de mult încât mătură asfaltul oprește toți trecătorii. Își freacă barba dezordonată și cerșește mâncare. Vine și la noi, dar îi răspundem în română și pleacă bombănind. Are un baton de nuga ascuns în buzunarul de la spate.
Se oprește la terasa hotelului unde începe să ceară mâncare unei familii musulmane. Femeia înfășurată în voalul gri îl privește ușor blocată. Încearcă să-i dea doi biscuți care veniseră împreună cu cafeaua. Bărbatul, venit tocmai din Senegal, refuză și cere bani. Apare paza hotelului și abia reușește să-l alunge. Își mută însă insistența câțiva metri mai încolo, sâcâind alți oameni ieșiți din hotel.
După o cină pe Champs Elysees, după ce asiști la finalul celei mai frumoase competiții de ciclism din lume (Turul Franței), după ce caști gura în vitrinele Lanvin, Zegna și Audemars Piquet, după ce te scalzi în soarele de pe Sena, după ce te bucuri de sutele de cafenele și de un moelleux au chocolat veritabil, singurele amintiri care ți se derulează în fața ochilor, înainte de culcare sunt cele descrise aici. Orașul Luminilor a rămas fără curent și se afundă în beznă.
Mi se pare ciudat ca in 5 ani de cand sunt la Paris nu am vazut astfel de scene, iar turistii ca tine de-o zi, doua dau mereu peste o bataie, o mangleala, un “marocan” cum ii spui tu… si incep cu “Vai, Paris nu mai este ce a fost”. Dar stii tu oare, turistule, cu a fost Parisul inainte? Pana si cuvintele tale cheie din ma “agreseaza” -“AGRESIUNE, AGRESIUNE PARIS, ARCUL DE TRIUMF, ATAC PARIS, BATAIE IN STRADA, CHAMPS ELYSEES, FRANTA, MAROCAN, MAROCAN PARIS, MUSULMANI, ORAȘUL LUMINILOR, PARIS, POLITIA FRANCEZA, POLITIE, TURISM PARIS, TURUL FRANȚEI, VIATA IN PARIS”… acum sincer, nu trebuie sa te simti obligat sa fii in centrul evenimentelor odioase care se petrec in acest moment in Franta si mai peste tot in lume sa faci dintr-un incident pe care tu, ca turist, l-ai vizionat de pe margine, intr-un articol gen “viata la Paris”, pentru ca chiar nu ai cum sa stii cum e viata la Paris. E clar, nu e carte postala, dar ce rost are sa transformi o astfel de scena intr-o intamplare apocaliptica, utilizand bombasticele “Orasul Luminilor se afunda in bezna”, “Noaptea in Paris”? Bogdane, sunt aici de 5 ani si crede-ma nu sunt genu care sta mult prin casa si am facut Parisul in lung si-n lat ziua si pe’nserat…. Suntem cu totii siderati de ceea se intampla, dar asta nu ne impiedica sa iesim in terase, sa incercam sa ne traim viata. Sa nu cadem chiar in derizoriu, sa nu fim atat de superficiali ca pentru asta exista CanCan, Libertatea si mai stiu eu ce tabloid de 2 lei. Bafta!
Bună, Nicole. Eram absolut sigur că întâmplarea povestită aici va aprinde spiritul parizian, pe care mă bucur, sincer, că l-ai îmbrățișat în urmă cu ceva timp. Aș vrea să lămurim ceva de la bun început: Parisul este unul dintre orașele care mi-au rămas în suflet și pe care îl iubesc. Cu bune, cu rele. L-am vizitat de nenumărate ori, la cinci dimineața sau ziua în amiaza mare, în centru sau la periferie. Dar cu siguranță nu-l cunosc atât de bine ca tine. Așa că o să iau afirmațiile tale drept ale unei persoane în cunoștință de cauză. Te-ai grăbit însă cu o serie de concluzii belicoase, care nu-și au locul aici. Pun asta pe seama subiectivismului de care cu toții am da dovadă față de un oraș care ne-a adoptat. Ce trebuie să înțelegi tu este că mai sus e o simplă întâmplare trăită de mine. Și o opinie personală, a unui turist care a vizitat de mai multe ori Parisul, iar acum l-a găsit ușor schimbat. Subliniez opinie personală și turist, ca să pricepi că nu mă erijez într-un cunoscător care ”a facut Parisul in lung si-n lat ziua si pe’nserat”. Dacă Orașul Luminilor se afundă sau nu în beznă ne va demonstra timpul. Până atunci, eu zic să te bucuri în continuare, ca locuitor, de unul dintre cele mai frumoase orașe europene. Iar eu o să mă bucur de el din nou, în toamnă, tot ca turist. Numai bine.