Era o perioadă în care visam la o casă veche. Băteam multe străduțe între Piața Universității și Piața Romană și construiam mental imaginea de odinioară a unor pereți scorojiți, ornamente sparte sau garduri rupte. E lesne de înțeles că m-am lipit ca magnetul de frigider atunci când am primit o invitație la un seminar denumit ”Amintiri de București”. Simțeam nevoia unui ghid prin preumblările mele profane.
Un hotel de lângă Gara de Nord, o sală de conferințe în care abia am încăput. Patru scaune, patru invitați. Printre ei, un bătrânel nins, cu zâmbet politicos, strecurat într-un costum gri cu mânecile ușor lungi. Pășea greoi, încălțat cu o pereche de Campers, amuzanți și ștrengari pe lângă costumul scorțos cu care se îmbrăcase. Alexandru Budișteanu era capul de afiș al conferinței. Pentru el venisem aici. Fusese arhitect șef al capitalei între anii 1977 și 1983.
Bătrânii au darul vorbirii. Au un reportofon mental, pe care îl pornesc de fiecare dată când au ceva de povestit (adică mereu). Un reportofon care nu rămâne niciodată fără baterii.
Elena și Nicolae Ceaușescu la New York
Domnul Budișteanu a vorbit cu mândrie despre faptul că este român de peste Prut, despre călătoriile sale în toată lumea, despre cei cinci ani pe care i-a petrecut ca arhitect la ONU și despre vizita tovarășilor Elena și Nicolae la New York. O vizită care i-a schimbat viața.
Prima doamnă a Republicii Socialiste România a urcat lângă el, într-o limuzină neagră, cu geamuri fumurii. Într-o engleză perfectă, tânărul Budișteanu i-a cerut șoferului să facă un tur al orașului. Își dorea tare mult să epateze și a început să turuie despre Empire State Building, despre Central Park, despre Times Square. Spera să găsească în doamna de lângă el un burete capabil să absoarbă toate informațiile. A găsit în schimb un perete de beton necioplit, cu onomatopee și replici smulse de undeva din fundul Bărăganului: ”Mare lucru. Avem și noi la București”. Frustrarea i-a înecat glasul și aproape că a amuțit până când tovarășa a coborât din mașină fără ca măcar să salute.
Arhitect șef al capitalei
Câțiva ani mai târziu, după ce cutremurul din 77 a bărbierit Bucureștiul, tovarășii au organizat o întâlnire cu toți arhitecții de la acea vreme. Voiau să vadă proiecte, idei și planuri concrete de reconstrucție. Alexandru Budișteanu, întors de câțiva ani din Statele Unite, a fost trimis carne de tun în fața celor doi. A susținut proiectul. Elena a început să-i dea coate lui Nicu. Îl recunoscuse pe tânărul arhitect care turuise în mașina neagră din New York.
Le plăcea să fie înconjurați de oameni cunoscuți, așa că Budișteanu a devenit rapid arhitectul șef al capitalei. Un om cu ambiții mari, care spera că cei doi vor asculta sfaturile și planurile sale. După șase ani de iluzii, un rol de marionetă și doar patru reușite notabile, Alexandru Budișteanu a ieșit din scenă. Invocând motive medicale. Era singura scuza posibilă pe atunci.
”Mulțumim domnule Budișteanu. Trebuie să ne oprim aici pentru că avem doar 15 minute la dispoziție”. După eforturi îndelungi, moderatoarea discuției reușise să oprească reportofonul. 84 de ani de viață în 15 minute. Nu știu cine s-ar fi descurcat mai bine.
Pus la zid
De pe scaunul invitaților se ridică energic un domn în costum negru, ușor șifonat, cu o cravată corporatistă. O privire fixă și o avalanșă de întrebări pentru cei din sală. Aproape toate domnișoarele drăguțe au fost ridicate în picioare și i-au răspuns lui Andrei Bârsan, președintele asociației ”Bucureștiul meu drag”. Un discurs ușor alunecos, tot de 15 minute, construit pe intervențiile fetelor drăguțe și încheiat apoteotic, cu săgeți otrăvite, trimise către un Budișteanu vizibil neputincios. ”Mi-ați demolat casa, mi-ați ruinat familia. Ați plecat capul și v-ați pierdut coloana vertebrală. N-ați reușit să vă impuneți în fața unui dictator, a unui zmintit”.
”Cine ar fi putut?”, se aude bâiguind în spatele său. Alexandru Budișteanu încerca să lege propoziții, măcar un cuvânt. De fiecare dată era acoperit de molozul verbal aruncat de omul în costum negru. Abia mai respira când acesta a fost trimis la locul său. A încercat inutil să vorbească cu atacatorul său la finalul seminarului. Acesta i-a întors spatele. Și asta fost tot.
Lângă garderobă, o doamnă cu ochelari mari și rotunzi îl ajuta să își îmbrace paltonul gros de lână. Îl dojenea în șoaptă: ”Ți-am zis să nu te mai cerți cu toți descreierații. Nu o să schimbi nimic. Ai venit aici ca să pleci dărâmat și umilit”. Soția îl luă apoi de braț pe domnul Budișteanu pentru a păși împreună, încet, către lift.
A doua zi, după un lung proces de conștiință, am dat un mail.
VA URMA
foto: Bucharest Greeters, Mihai Petre, arhivele naționale