În cele 10 minute pe care mi le-a acordat mai demult, Niki Lauda l-a caracterizat simplu: “cel mai carismatic om pe care l-am cunoscut vreodată”. Enzo Ferrari şi ochelarii săi negri, aşezaţi pe nasul unui italian autentic, s-au imprimat în mentalul pasionaţilor auto cu o ştampilă recunoscută până în insulele Saint Kits and Nevis: Căluţul Cabrat.
Sunt puţini cei care au reuşit să-l privească în ochi, în rarele momente când nu purta ochelarii. Luca, însă, a reuşit. L-a cunoscut pe Enzo în 1973, la numai doi ani după ce termina facultatea și devenea asistentul său personal. Chiar dacă a fost născut într-o familie cu titluri nobiliare, cardinali și eroi de război, Luca a știut să fure de la mentorul său atitudine, relaxare şi stil.
La 27 de ani era deja managerul diviziei de Formula 1 Ferrari și, alături de genialul ”șobolan” austriac Niki Lauda, reușea imposibilul. Două titluri mondiale în 1975 și 1977, multe nopţi nedormite şi circuite udate de ploaie, sudoare şi emoţie pentru Enzo. Sângele albastru al italianului Cordero di Montezemolo a ascuns cu succes trăirile intense. Nu şi faţa brăzdată azi de ridurile a 11 titluri mondiale cu Ferrari și de suspansul pe care i l-a oferit septuplul campion mondial Michael Schumacher. În ciuda acestor momente cu încărcătură, Luca a păstrat mereu o privire calmă, un zâmbet discret şi o apropiere firească.
Era august şi o căldură teribilă când am văzut pe viu prima mostră de “sprezzattura”, definiția italienilor pentru un om nonșalant, care nu face nici un efort pentru a demonstra cine este sau ce gândește. Un termen inventat parcă pentru el. Cu un costum gri cu dungi, o cravată cu buline, o cămaşa care se încăpăţâna să stea impecabil și o batistă albă abia mijită în buzunarul sacoului, Luca nu se lăsa brăzdat de nici o urmă de sudoare. Mâinile, cu urme de pistrui, s-au întâlnit într-o strângere caldă cu palma uriaşă a uriaşului Stirling Moss. Mai apoi, aceleaşi mâini au cuprins-o în braţe pe Maria Teresa de Filippis, prima femeie care a alergat în Formula 1, chinuită vizibil de căldură, deşi tenul ei devenise deja un abanos nobil de la ultravioletele primite chiar şi la 80 de ani.
Luca a urcat la pupitru şi a vorbit pentru a mia oară în faţa jurnaliştilor. De această dată pentru a deschide larg porţile către muzeul temporar Maserati, creat cu ocazia centenarului mărcii. O altă marcă de al cărei destin s-a ocupat între 1997 și 2005.
Au trecut trei ani de atunci. În aeroportul din Roma se deschide poarta de îmbarcare către zborul de Geneva, iar coada Alitalia pentru SkyPriority este mai lungă decât cea a pasagerilor standard. În vreme ce noi ne înghesuim fericiţi la adăpostul unui amărât de card argintiu, îl zăresc din nou pe Luca. Vorbeşte la telefon, încrucișându-și picioarele într-un scaun unde a fost parcă de neobservat. Un palton de lâna acoperă costumul albastru închis, dar nasturii descheiaţi trădează din nou o batistă albă. E la fel de calm, la fel de impasibil, la fel de grandios în blazarea sa. Aşteaptă ca rândurile formate să se dizolve ușor în burduful aeronavei. Un Airbus A320 care zboară datorită lui, președinte și membru al consiliului de conducere Alitalia. Poate de aceea toți cei aproape 150 de pasageri au fost întâmpinați de însuși căpitanul cursei.
Luca merge la Salonul Auto de la Geneva să-şi vadă copilul. Un copil pe care l-a adoptat în 1990, după moartea tatălui Enzo. Un copil pe care l-a scos din convalescența financiară și l-a ajutat să devină cel mai râvnit produs pe care l-a dat vreodată Italia. Un copil de care s-a despărțit cu greu în ianuarie 2014, atunci când a fost alungat de un contabil cu sânge italian, crescut în Canada şi educat să dezbine. El, omul mereu în costum, alungat de omul în pulover negru.
Nu o să uit ultima conferință de presă, ținută la Salonul de la Paris, în 2014. Luca în mijlocul sălii, Sergio Marchionne așezat deoparte, cu o mână la falcă, răsfoind catalogul de personalizare Ferrari. El căutând răspunsuri diplomate, Sergio aruncând critici despre cele 24 de luni pe care trebuie să le aștepte un client Ferrari. Dincolo de teatrul pe care cei doi s-au chinuit să-l joace, au rămas priviri acide și răspunsuri seci. Un joc al comunicării non-verbale, încheiat cu cel mai amar semn de adio.
Revenind la ultima mea întâlnire cu Luca… A fost cea mai germană cursă Alitalia. Nici un bagaj lăsat de izbeliște, toți așezați pe locurile înscrise în cartea de îmbarcare. Și stewardesele chiar au zâmbit. Mult.