IMPORTANT: Pentru a prinde mai bne tâlcul acestei povești, e musai să citiți și întâmplarea anterioară:
Urcam scările vilei din Cotroceni și gâfâiam ca un ogar afgan care tocmai fugărise un iepure de câmp. Țineam în mâna dreaptă o cutie cu bomboane, iar în cealaltă o sticlă de vin. Alb. Mă gândeam să nu aibă probleme cu tensiunea. Oamenii în vârstă se feresc de roșu.
Am sunat și bătrânelul nins mi-a deschis ușor ușa din lemn. O strângere de mână blajină și caldă, urmată de una fermă, osoasă, dar fină. Doamna cu ochelari mari apăruse și ea în pragul holului.
Era o sâmbătă însorită de la începutul lui decembrie. Mi-am agățat paltonul în cuier și am fost poftit în biroul domnului Budișteanu. Am trecut printr-un living în care plouase cu cărți, rochii, statuete. Apoi s-au prăvălit peste mine cei patru pereți zidiți cu câteva sute de cărți de toate formele. ”Viitoarea moștenire a bibliotecii din Bălți. Vreau să o donez după ce m-oi duce. Vreau să aibă și basarabenii mei niște cărți de căpătâi. Dar mai întâi trebuie să termin ștampila asta”, zise bătrânul arhitect, imprimând blazonul creat de el pe prima pagină a unei cărți smulse din bibliotecă. ”Am avut noroc că m-am născut în zodia Leului și m-am gândit să folosesc simbolul ăsta. Îți dai seama dacă ieșeam vreun șobolan?”
Doamna Budișteanu îmi aduce un pahar cu apă și două prăjituri. Pentru soțul ei are o băutură specială. N-am aflat nici acum ce îi turna în paharul de culoare neagră. Știu sigur că prăjiturile veneau cu porția. Doamna a plecat. Avea cursuri la Facultatea de Arhitectură. Una dintre colegele ei îi aratăse mailul și așa a decis domnul Budișteanu să-mi scrie.
Mailul meu a plecat către Bucharest Greeters. Cu laude și cu dojeniri pentru că n-au potolit vulpoiul care îl tăvălise pe Budișteanu în fața oamenilor prezenți. Organizatorii mi-au răspuns și mi-au mulțumit. Cu decență. Apoi au urmat două săptămâni în care mi-am văzut de ale mele. Până într-o dimineață, când, cu ochii abia mijiți, opresc alarma telefonului și apăs din greșeală pe căsuța de mail. Expeditor: Alexandru Budișteanu. Nu prea beau cafea de obicei. Dimineața cu atât mai puțin. Dar probabil asta simt cei care își injectează cofeină intravenos. Mailul meu ajunsese la el. Au mai urmat două corespondențe digitale schimbate cu domnul Budișteanu și apoi a venit invitația în casa lui din Cotroceni.
Vulpoiul. Am pomenit cuvântul ăsta pentru că Andrei Bârsan, personajul negativ din povestea anterioară, călcase în casa arhitectului înainte de seminar. Cu vorbe mieroase, cu o cameră, cu un microfon și cu promisiunea unui film documentar despre toți arhitecții lui Ceaușescu. Nici vorbă de acuze. Și, astăzi, nici vorbă de film.
Bătrânul era amărât și dezgustat de pornirea lui. Se simțea păcălit și ușor temător că l-a primit în casa lui, pe fotoliul pe care stăteam eu acum.
De la șiretlicul lui Bârsan și până la neputința de a schimba ceva în mandatul său de arhitect al Capitalei n-a mai fost decât un pas. ”Nu puteai să-i scoți din cap demolarea. Și-a zis că dacă Dumnezeu poate demola (cutremurul din 1977) și el poate culca la pământ. Nu era chip să i te împotrivești, iar toți cei din jurul lui dădeau din coadă, mulțumiți. Mi-a frânt avântul ca pe o creangă uscată, sub greutate bocancului. Am înțeles târziu că sunt un executant al planurilor lui.”
Prima minune: biserica Sfântul Elefterie Vechi
Soarbe din băutura miraculoasă și apoi îmi spune că preotul de la biserica Sfântul Elefterie îl vizitează des. Este recunoscător că domnul Budișteanu a salvat micul așezământ care bifurcă drumul dintre Piața Operei și Academia Militară. Unul dintre apropiații dictatorului i-a șoptit într-o zi lui Budișteanu: ”Mi-a venit o idee. Ce-ar fi să radem biserica asta mică din mijlocul drumului și să facem o șosea mare cum îi place Tovarășului, către Dealul Cotroceniului?”. Budișteanu nu s-a opus: ”O idee foarte bună, tovarășe. Dar mi-e teamă că s-ar putea supăra. Doar el a dat ordin să se demoleze până acum.” Odată sădită sămânța îndoielii și teama de oprobiul lui Ceaușescu, ideea a fost rapid abandonată. ”Ai dreptate. Dă-o dracu` de biserică. Las-o acolo.”
A doua minune: biserica Sfântul Gheorghe nou
De altfel, tocmai această manipulare fină l-a ajutat pe arhitect să schimbe soarta unor obiective importante ale Bucureștiului. Unul dintre ele: Biserica Sfântul Gheorghe Nou, poziționată în centrul zero al Capitalei. Ceușeascu visa să curețe zona și să facă o piață mare în care să se poată face cuvântări. Într-o ședință, dictatorul a cerut demolarea bisericii și începerea lucrărilor. Toți au amuțit. Budișteanu a îndrăznit să mormăie: ”Tovarășe, acolo există mormântul lui Constantin Brâncoveanu”. Sămânța îndoielii a fost plantată, iar sentimentul patriotic odată excitat, Ceaușescu a răspuns: ”Să se protejeze mormântul lui Constantin Brâncoveanu”. Apoi a ieșit din cameră. Ambiguitatea ordinului a fost colacul de salvare: să se demoleze și să se păstreze mormântul sau să nu se mai demoleze? Nimeni n-a îndrăznit să-și asume riscul unei decizii. Nici măcar a unei întrebări lămuritoare. La decenii distanță, a urmat o dispută cu Vadim Tudor, autoproclamat salvatorul bisericii Sfântul Gheorghe Nou.
A treia minune: demolarea statuii soldatului rus
Piața Victoriei. Un proiect de refacere a peisajului urban din zonă. Ședința se desfășura în prezența Tovarășului și a Tovarășei. Toți erau terifiați de ea. Până și dictatorul. Mâna de arhitecți adunată în jurul mesei a întins planurile. ”Ce dracu` e cu ceaunul ăsta? Refaceți tot!” au fost ultimele cuvinte înainte de ușa pe care s-a făcut nevăzută Elena Ceaușescu. Arhitecții au răsuflat ușurați. Rămăseseră doar cu Dictatorul. Acesta s-a mai înmuiat și a cerut să se facă o gură de acces la metrou și în fața Palatului Victoria, între cele două artere principale: șoseaua Kiseleff și Bulevardul Aviatorilor. Budișteanu i-a explicat că fix acolo e amplasată statuia soldatului salvator rus, o monstruozitate de câțiva metri înălțime. Mare ”iubitor” al poporului rus, Ceaușescu a ordonat: ”Lăsați statuia în gija mea și ocupați-vă de asta”. A doua zi, statuia era demontată. Gura de metrou nu s-a mai construit niciodată, dar pretextul a fost minunat.
A patra minune: statuia din Piața Leul
Dezvelită în anul 1929 în cinstea eroilor din primul război mondial, statuia care a și dat numele Pieței Leul, învecinată cu Palatul Cotroceni, a fost și ea victima idealismului comunist. Inscripția ”Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului” fusese trunchiată. România nu fusese ciuntită. Nu exista această idee în istoria noastră. Prin urmare, ultimele cuvinte, ”pentru întregirea neamului”, au fost șterse. În urma unor demersuri ale poetului Adrian Păunescu și ale Cenaclului Flacăra, combinate cu insistențele lui Alexandru Budișteanu, inscripția a reapărut.
Telefonul Nokia 1208 zbiară din toți rărunchii în camera alăturată. Domnul Budișteanu pleacă spre el, dar ajunge prea târziu. Era soția. Doamna cu ochelari mari sunase, probabil, îngrijorată de cele peste trei ore petrecute de soțul ei în compania unui străin. Trecuseră trei ore în care nu mă mișcasem din fotoliu. Trei ore și patru minuni în epoca Ceaușescu.
VA URMA
Credit foto: Metropotam, Biserica Sf Gheorghe Nou