O poveste din avion

După ce bagi vreo 10 kilometri (colegii mei de breaslă mi-au zis că am pasometrul defect. Deci vreo 20 de kilometri) la pas printre standurile Salonului Auto de la Paris, zborul spre casă vrei să dureze jumătate de oră. 30 de minute de masaj la tălpi, creveți uriași înșirați pe țepușe, șampanie și un fotoliu moale în care să-ți dezmorțești oasele. Cum așa ceva e imposibil, te mulțumești cu cele trei ore pe care le promite Air France, cu mâncarea artificială și, ăsta da noroc, cu locul liber dintre tine și cel de la fereastră.

Pe măsură ce turnul de oțel al lui Gustav și celebrul arc devin puncte minuscule sub aripile Airbus-ului A320, în dreapta mea începe agitația. Fâșâiala. Foiala. Frământatul mâinilor. Ochii beliți cât cepele în bezna de afară. E fix nerăbdarea aia pe care o simți cu coada ochiului și care știi că o să te lovească în maxim trei minute. Așa că deschid laptopul și înfig căștile adânc în urechi. Apuc să tastez parola pe care mi-aș fi dorit ca Windows-ul să nu mi-o ceară măcar de data asta.

Și mă bate pe umăr. E nerăbdarea. Au trecut mai puțin de trei minute. ”Auzi. Nu te supăra. Îmi zici și mie cât e ceasul?” Intuiția îmi zdrelește fruntea cu un bocanc imaginar: ”Ți-am zis eu”.

Răspund cuviincios, având grijă să par vizibil deranjat că mi-a smuls o cască din ureche: ”E ora 9”.
El: ”Și mai avem mult până ajungem?”
Decolasem de maxim 20 de minute. ”Cred că mai avem vreo două ore și jumătate. Abia am decolat”
El: ”N-are cum. Eu ultima dată am făcut maxim o oră jumate. Cu mașina faci mai mult. Cam juma de zi. Da` cu avionul imediat ajungi”.
Eu: ”Nu știu cu ce ai zburat ultima dată, dar avionul ăsta face trei ore și când e lună plină și când nu e”.

Oftează și se întoarce cu privirea spre geam, bombănind. Eu înfig din nou casca în ureche și îmi fixez ochii în ecranul laptopului. Îi simt însă capul aplecându-se către mine și traseul mâinii către umărul meu.

El: ”Auzi? Când pleacă ultimul tren din București”
Mă abțin să nu râd și să nu dau un răspuns răutăcios. ”Pleacă trenuri toată noaptea. Depinde în ce direcție”. Vocea interioară îmi mai trimite o zmetie: ”Prostule, trebuia să închizi discuția, nu s-o deschizi”.

Omul simte că eu știu mai multe și începe: ”Eu îs de la Mediaș și aș vrea să prind un tren. De la Gara de Nord se ia trenul nu? E departe Gara de Nord de unde ne lasă avionu`?”

Îmi trimit singur niște carne în congelator, ca atunci când te lovești de piciorul patului și te înjuri singur. Apoi mă apuc să-i răspund omului și încerc să ies din rolul ”prietenului descoperit pe avion”.

Al meu mă lasă vreo cinci minute, apoi începe iar, cu aceeași bătaie pe umăr. ”Auzi, da` tu ai internet aicea?”. După negație vine și concluzia lui ”A, înseamnă că aveai tu astea deschise dinainte”.

Încep să curgă tăvițele cu mâncare. ”Ne dă și mâncare? Pot să cer și de băut și îmi dă ce vreau eu?” Își comandă un vin roșu, apoi îl pierd în preocuparea de a înfuleca pastele pe care steward-ul ne împărțea în stânga și în dreapta.

Un scaun mai în față, un coleg deschide cutia și își pune pastele în poală. Bombăne, înjură și merge la baie. Steward-ul vede scena și se întoarce puțin mai târziu cu o nouă cutie de mâncare. Iar e agitație în dreapta ”Auzi, da eu dacă mai cer mai îmi dă mâncare? Măcar vin?” Și începe să strige după steward: ”Auzi, băiatu`”.

Îi arăt butonul de deasupra capului, îl pun să-l apese, se aude clinchetul, steward-ul întoarce capul, dar întârzie să apară. ”Vezi, nu merge pe buton. E pentru altceva. Nu mai vrea să vină al dracu`”.

După ce termină de servit, însoțitorul vine să ne asculte dorințele. Colegul meu de rând cere ”Vino, vino”, dar se alege doar cu o Cola pentru că ”Vino” s-a terminat.

Îmi arunc laptopul și căștile, oricum inutile, și merg până la toaleta avionului. Când mă întorc, noul meu prieten are chef de vorbă. Vinul și cola i-au dezlegat limba, iar ardeleanul a uitat să fie molcom.

”E frumos în Franța, nu e ca în România. Mâncarea mai bună, facem bani mai mulți. La Lyon, acolo unde m-a ridicat poliția, au o roată mare. Câte buzunare am făcut acolo… Și noi credeam că nu ne prinde. Da` ne-a prins și ne-a urcat pe toți în tren. Mamă… știi cât am făcut cu trenul de la Lyon la Paris. Bulangii ăia de polițiști n-au vrut să ne trimită cu avionul”.

M-am îngălbenit. Și nu era de la lumina lămpii de citit. Aia era stinsă. Mă frec cu fundul de scaun. Portofelul e tot în buzunarul de la spate. Telefonul e în buzunarul din față, strâng laptopul și căștile și vreau să aterizăm mai repede.

După ce pilotul așează ușor Airbus-ul pe pista de la Otopeni, colegu` începe să aplaude. Odată cu el și alți doi prieteni mai solizi, pe care nici nu-i observasem pe scaunele de vizavi. Al meu se ridică repede de pe scaun. N-are mai mult de 20 de ani, are o creastă șmecherească și un maiou alb. Mă salută rapid pentru că are tren de prins.